În 2006, la Alexandria, niște adolescenți organizau Ideo Ideis, un festival național de teatru pentru tineri, dedicat comunității, care anul acesta a ajuns la ediția cu numărul 21. Co-fondatoare a festivalului, Andreea Borțun a devenit, în timp, regizoare, scenaristă și dramaturg, manager cultural și cadru didactic al Facultății de Film din UNATC, foarte iubită de studenți. După o serie de scurtmetraje apreciate la festivaluri din întreaga lume (cel mai recent dintre ele, When Night Meets Dawn, fiind nominalizat pentru un premiu la Cannes), Andreea Borțun debutează în lungmetraj cu Malul Vînăt, pentru care a petrecut șase ani într-o cercetare antropologică minuțioasă a universului sătesc. Am stat de vorbă despre acest proces deloc ușor la TIFF, imediat după premiera filmului scris și regizat de Andreea Borțun. Malul Vînăt / A River’s Gaze va fi în cinematografe din 3 iulie, adus de Follow Art Distribution.
Cu primul tău lungmetraj, Malul Vînăt, te reîntorci în lumea rurală a sudului României, mediu în care ai copilărit și pe care l-ai mai vizitat în scurtmetraje. De data aceasta, ai petrecut șase ani trăind alături de oamenii de acolo, realizînd o imersiune completă în această lume. Povestește-ne de ce ai simțit că e nevoie de acest proces, de ce a fost importantă pentru tine această poveste reală a sudului rural.
În primă instanță, recunosc că nu aveam habar ce fac. Și tot ce am realizat era că nu pot pretinde că știu ce poveste vreau să zic despre o lume care îmi era familiară – avusem contact cu ea, dacă vrei, intim, pînă la 14 ani –, dar pe care nu o mai revizitasem (decît la nivel pragmatic, o dată pe lună îmi vizitam bunica) și în care nu mai trăisem de 13 ani. Și atunci mi-am spus că trebuie să înțeleg un pic cum funcționează mentalul ei astăzi și să văd de ce prejudecăți ale mele se lovește. Și, în același timp, să pot eu însămi să trec peste niște blocaje pe care le aveam, gîndindu-mă la felul în care mă poziționez eu între oamenii aceia. Aveam aceste tensiuni interioare care mă trăgeau înspre această lume pentru că, sigur, mă și formase și simțeam nevoia, pe de altă parte, să o și apăr cumva. Pentru că, dacă-ți amintești, în 2017-2018, a fost un protest cînd Liviu Dragnea a adus foarte mulți oameni cu precădere din mediul rural din România, toată lumea îmbrăcată în alb, în Piața Victoriei. Stau nu departe de piață, am fost acolo și a doua zi, în social media, mi-aduc aminte că erau foarte multe reacții dintr-astea destul de tăioase la adresa oamenilor acelora pe care îi judecau ca fiind needucați, care au lăsat sticle de apă prin Piața Victoriei. În momentul acela am simțit, așa, o formă de revoltă. Așa că, dacă vrei, din combinația asta a faptului că vin de acolo, dar în același timp m-am sustras, pe de o parte simt nevoia să apăr, pe de altă parte simt nevoia să înțeleg astăzi diferit cum mă uit eu la această lume, iar din mixul ăsta s-a creat o necesitate de a mă duce și a înțelege. Și ulterior, pe măsură ce tot făceam treaba asta, mi-am dat seama că, de fapt, sînt instrumente de antropologie. Și apoi am început să mă uit mai atent, realmente am început să citesc despre asta, să mă uit la practica altor cineaști care fac asta și am început să mi-o însușesc mai bine, dar nu cu ortodoxismele ei, pentru că, din fericire, nu sînt antropolog și asta îmi dă mai multă libertate atunci cînd mă duc pe teren – ceea ce nu înseamnă că nu țin cont de toate chestiile de etică și responsabilitate, doar că o fac avînd un alt scop decît un studiu pe care să-l prezint ulterior.
Dincolo de a arăta această comunitate, de-a lungul unui ciclu complet de patru anotimpuri, în prezența rîului mator, eu am identificat destul de multe teme sociale. Este problema mamei care crește singură un copil, care vrea să plece la muncă în străinătate, e sărăcia, apoi o oarecare atitudine față de minoritățile etnice, religioase. A fost intenția ta de a atinge și aceste teme? Sau ele au venit tocmai din imersiunea ta în acel mediu?
Au venit pentru că le-am descoperit – petrecînd suficient de mult timp acolo, încep să ți se arate lucrurile care tind să se repete. Și atunci îți dai seama, bun, înseamnă că asta e ceva la care merită să ne uităm, pentru că pare că vorbim de o chestiune mai degrabă socială, cu care se luptă astăzi România rurală, sub o formă sau alta. Mă rog, problema mamei singure nu e doar în România rurală, e prezentă peste tot în lume. Și cred că multă lume empatizează cu filmul ăsta, inclusiv din afară, și pentru că se mufează la această situație, a Laviniei. Dar, nu, înainte de asta nu știam – sigur, citisem articole, dar nu într-un fel în care să găsesc că ar fi așa de interes pentru mine.
Filmul pare o pendulare între ficțiune și documentar și datorită faptului că mare parte dintre actori sînt neprofesioniști, sînt oameni de acolo, acela este mediul în care trăiesc – la bar, la primărie, la spital. Spuneai la Q&A-ul de după premieră că de multe ori viața a bătut filmul, iar scenariul a trebuit readaptat constant, să țină pasul cu realitatea.
Da, povestea de dezvoltare e una care nu prea merge pe drumuri bătătorite. Eu am background de scenaristică și predau scenaristică la UNATC, sînt interesată de structuri dramaturgice, studiez felul în care ele încearcă cumva să ne imprime un sens despre viață atunci cînd alegem să înlănțuim niște chestiuni mai degrabă într-un fel decît într-un alt fel. Așa că, pentru mine, structura dramatică vine cu un soi de responsabilitate față de ce vrei să spui, de fapt – că deja nu mai cauți aici, teoretic ți-ai găsit terenul. Și, în primă instanță, știam că o să fac un film-cronică. Adică nu o să fie pe o structură de conflict clasică, cu un erou – sigur, ea are un obiectiv, e acea casă, dar unde rămîne la final nu știm și nu vom ști, se termină filmul. Dar putem să intuim. Sigur, apar niște obstacole, dar nu în sfera de „The Hero’s Journey”, de călătorie a eroului. Și atunci, știind că voi face un film-cronică, știam că, practic, va fi compus dintr-o serie de episoade. Dar normal că va avea o cronologie setată – adică începe iarna, se termină toamna etc. Dincolo de asta, ulterior am construit narativul plecînd de la poveștile pe care le-am documentat și de la o anume femeie care m-a fascinat, pe care o cheamă Lavinia Ghinea, și care a stat, așa, ca model pentru Lavinia din ficțiune. Deci treburile astea au fost cele care au conlucrat la producerea narativului. Dar ulterior, sigur, cum ziceam, atunci cînd lucrezi cu neprofesioniști și alegi să extinzi o filmare în decursul a opt luni, nu poți să nu te aștepți că lucruri o să se întîmple în viața acelor oameni. Așa că, la un moment dat, pentru că Vasile Pavel a intrat într-un proces și apoi a intrat la închisoare, după ce filmasem jumătate din film, a trebuit să adaptez cea de-a doua jumătate a filmului conform acestor noi date. Și ulterior, în montaj, a trebuit să regîndesc niște lucruri. Alte modificări apar din faptul că unele dintre poveștile pe care le auziți în film, poate, cît au mai rămas în varianta asta, sînt și poveștile actorilor neprofesioniști, pe care ei mi le-au spus și pe care am încercat să le integrez în narativ. E un ping-pong ăsta de lucru cu ei, și nu doar cu neprofesioniștii, ci și cu cei profesioniști și găsesc că e important să iau și din partea cealaltă lucruri și să le pun în ficțiune.
Ai avut de la început în minte un personaj principal feminin, Lavinia, inspirat dintr-un subiect real, după cum spui, ori el este mai degrabă un personaj colectiv, bazat pe mai multe povești? Cum ai portretiza femeile din această lume? Cum ați ajuns la actrița de teatru Mihaela Subțirică pentru rolul principal?
Lavinia din ficțiune este un mix între aceste femei pe care le-am cunoscut și, dacă vrei, Lavinia reală. Biografia nu e întocmai aceea și toate lucrurile astea sînt ficțiune, n-aș putea spune că există un model care să fie general, cred că e dificil să ne raportăm așa. Dar dacă e ceva ce mi se pare că am tot văzut, am tot vorbit despre asta și cred că trebuie să vorbim în continuare, e că există o incredibilă putere a rezilienței acolo. Și cred că, în ciuda tuturor dificultăților prin care trec, femeile astea sînt niște stîlpi ai comunităților și ai familiilor și cred că viețile lor nu sînt ușoare. Și, da, cred că ne uităm prea puțin la asta. Cît despre Mihaela Subțirică, pe ea am cunoscut-o ca urmare a propunerii pe care a făcut-o directoarea de casting, Florentina Bratfanof, care a fost o parteneră foarte dedicată în tot procesul ăsta. A durat un an procesul de casting, deci a avut și foarte multă răbdare cu mine. Am lucrat destul de aplicat, inclusiv în perioada de casting, am făcut tot soiul de laboratoare de lucru.
Spunea și Ștefan Costea, cel care-l joacă pe băiatul Laviniei, Dani, că a fost un casting lung, el aflîndu-se la primul lui rol. Și îmi amintesc o remarcă a unui adult din film legată de Dani, care i se poate potrivi și lui Ștefan: „Tu și cînd te bucuri ai ochii triști”. Oare așa l-ați ales?
La el a fost ceva foarte interesant. În cazul actriței principale, n-am știut de la bun început că va fi, de fapt, Mihaela. Am căutat, realmente, adică am descoperit la final că ea este, cumva, alegerea. În cazul lui Ștefan, s-a întîmplat ceva bizar. Pe lîngă lucrul cu Florentina, am avut și o echipă de teren care s-a dus în satele din sud și a văzut destul de mulți băieți de vîrstele astea. Și, sigur, îmi trimiteau filmări, alteori mă duceam și eu acolo, făceam workshop-uri uneori cu ei. Iar Ștefan a apărut destul de tîrziu în proces. Diriginta lui ne-a trimis niște fotografii. Și de cînd am primit pe mail fotografiile cu el, am zis că el e. Ulterior l-am întîlnit și m-am speriat, pentru că era destul de timorat, firește. Mi-era teamă că nu o să reușesc să îl relaxez suficient astfel încît să poată să se implice în procesul ăsta, care nu-i ușor, mai ales la primul rol. Dar după suficient de multe întîlniri am ales să fac asta și să merg mai departe cu el.
Lucrul cu el cum a fost?
A fost foarte interesant, chiar cred că am avut noroc de o gașcă de actori, atît profesioniști cît și neprofesioniști, foarte pasionați și foarte disciplinați. Și care realmente și-au făcut cu interes treaba. Și nu a fost ușor, dar cu siguranță a fost foarte hrănitor.
Dani dă, la un moment dat, o replică ce mi s-a părut mie, ca spectator, foarte importantă în conturarea relației lui cu mama, dar și a profilului acestei femei: „Dacă faci o treabă, fă-o pînă la capăt!”. Este această izbucnire a lui Dani, care vine spre final, relevantă pentru film, pentru raportul lor, descriptivă pentru tot ce am văzut pînă acolo, pentru traiul lor?
Da, absolut. Mă bucur că te-ai oprit asupra replicii acesteia. Cred că, pînă la urmă, personajul lui Dani trăiește într-o familie foarte dezorganizată, din multe puncte de vedere. E o familie monoparentală, dezorganizată emoțional, cu o mamă căreia îi cam scapă terenul de sub picioare, dar în același timp care se agață cu foarte multă ambiție de fanteziile ei. Și atunci, lucrurile pe care ea le pune în mișcare, casa pe care vrea să o renoveze, deși pare că tot are opreliști în calea visului ăstuia, dorința de a pleca în afară și de a munci, care ba pare că s-ar putea materializa, ba nu, tipul ăsta de inconsistență este ceva care poate fi foarte destabilizator, cred eu, pentru un copil. Și cred că replica lui Dani în momentul acela vine tocmai să reclame asta, cumva.
Adică să vedem că el înregistrează de fapt ce se întîmplă, este alegerea lui să fie mai reținut pînă acolo, dar nu a fost păcălit, de fapt.
Exact! Da.
Cum te-a schimbat această experiență imersivă, cum ai numit-o, ce ai învățat nou despre tine datorită ei?
În multe feluri, pentru că, îți dai seama, petreci șapte ani cu un proiect care devine un fel de proiect de viață. Din moment ce am decis să nu mă duc în satele alea vreme de 27 de ani, îmi era foarte frică de acea lume. Aveam o senzație că va fi brutală cu mine și că nu voi ști să-i fac față. O dată, am trecut peste niște frici personale. În al doilea rînd, am reușit să-mi calc peste niște prejudecăți pe care le aveam și să îmi reconstruiesc o imagine despre locurile acela și oamenii de acolo și, într-o măsură, tot zic că a fost forma asta a filmului cea care m-a ajutat să mă reîndrăgostesc cumva de oameni. După care, sigur, toate dificultățile astea prin care am trecut la nivel practic în producție pe mine n-au făcut decît să mă convingă că vreau să fac asta mai departe. De îndată ce s-au terminat filmările, care au fost foarte dificile, sentimentul a fost acela de „și cînd îl facem următorul?”, în nici un fel de „doamne, groaznic, nu vreau să mai fac asta niciodată!”. Sigur, foarte obosiți eram cu toții, dar îți dă, așa, un sentiment de încredere în tine faptul că ai avut curajul să te arunci în ceva care nu-i ușor pentru un debut, cred, și care pînă la urmă s-a lovit de povești ca cea cu Vasile și a trebuit să le faci față și tu însăți – iată, să dai dovadă de o formă de reziliență.
Filmul are o atmosferă aparte, prin imagine, mod de filmare, montaj – ai vrut să faci niște reverențe către regizori sau filme care-ți plac, la care revii?
Cred că pentru mine au însemnat foarte mult filmele cineastului iranian Abbas Kiarostami. Am avut o lungă perioadă în care Carlos Reygadas era foarte important și cinematografia lui. Ultimul cadru din film e un citat pentru Les quatre cents coups, al lui François Truffaut, dar invers – nu e băiatul la final, ci mama. Fuga lui însă către lacul acela e de asemenea de acolo, dar precum este o reverență pentru Les quatre cents coups, așa este și pentru L’enfance nue al lui Maurice Pialat. Două filme în oglindă, două debuturi, ambele vorbesc despre destinul unui băiat, cam de o vîrstă similară cu a lui Dani. Ar mai fi Wanda, al Barbarei Loden, ca film în care dai de un personaj din ăsta foarte ireverențios, precum e Lavinia, care nu e ușor de plăcut, un tip de eroină care e mai degrabă dezagreabilă, o vreme, pînă cînd te atașezi de ea. Și asta a fost o miză pentru mine, pentru că am vrut să fac un film despre cineva care nu e ușor de plăcut. Că mi se pare că acolo, de fapt, ne testăm limitele empatiei noastre. Cînd toate personajele sînt, cum se spune în engleză, „sympathetic”, e ușor.
Ce crezi că l-a tras pe Sebastian Stan la poveste, cum a început colaborarea cu el pentru film? Cred că e prima dată cînd are acest rol de producător.
În primul rînd, el era într-un punct în care își dorea să se reconecteze, dacă vrei, cu spațiul ăsta de aici și căuta o formă de implicare în cinema-ul românesc. Povestea din script e o poveste care i-a vorbit personal, el avînd o relație apropiată cu mama lui – vorbește în interviuri despre treaba asta, despre cum a rezonat, într-o măsură, cu el. Și, inevitabil, faptul că pentru mine a pledat o prietenă comună a noastră, Alexandra Tînjală, e un factor care e absolut important, asta nu s-ar fi întîmplat dacă pur și simplu mă duceam eu ori îi trimiteam lui Sebastian un scenariu. Adică a venit ca urmare a faptului că cineva a intermediat legătura asta.
Din cîte știu, intenționezi să continui modul de lucru, dar și aceste povești din universul rural, cu toate realitățile lui sociale. Poți să ne spui mai multe despre următorul tău proiect?
Următorul proiect se cheamă Viața și vremurile lui Ion G și spune povestea unei persoane care a fost fără adăpost vreme de 30 de ani din viață și care nu și-a cunoscut niciodată familia, iar la 57 de ani, 60, se îndrăgostește. Și, practic, ne uităm la această experiență de a încerca să înveți să iubești neavînd neapărat de unde să fi deprins asta, fără să te fi confruntat vreodată cu un model pe care fie să-l fi preluat, fie pur și simplu să-l respingi. Dar măcar să ai un sistem de referință, în afară de imaginile cu care societatea te tot invadează, apropo de ce e iubirea. Și atunci filmul chestionează toată problema asta și, da, se întîmplă deopotrivă în România, într-un sat, și la Nisa.
Are un personaj real?
Da, e un personaj, de fapt e un subiect, Jojo, care trăiește la Nisa și pe care îl văd așa, din cînd în cînd, cu care petrec timp și care e, dacă vrei, modelul de interioritate pentru personajul lui Ion G din ficțiune.
Credit foto Andreea Borțun: Jussi Virkkumaa / Saari Residence
Credit foto platou filmare: Adi Bulboacă (1, 2, 3), Claudiu Popescu (4)
