Ideea acestui articol m-a izbit în două locuri pe care establishment-ul nostru intelectual le privește, în cel mai bun caz, cu o politețe îngăduitoare: la Pîncota și la Tîrgu Mureș.
La Pîncota am citit monografia orașului scrisă de profesorul Stepan – nu doar o carte de istorie locală, ci expresia unei munci de o viață și a unei extraordinare capacități de a construi memorie colectivă. La Tîrgu Mureș am dat un interviu doamnei învățătoare Pădurean, un intervievator de o mie de ori mai relevant decît mulți dintre cei care domină de douăzeci de ani spațiul public central, mestecînd, cu o solemnitate aproape ritualică, aceleași idei obosite. Mai grav: orice ai spune, acest centru încearcă să te introducă în micul lui univers autoreferențial, în care valoarea nu este ceea ce creezi, ci locul pe care îl ocupi în ierarhia prestigiului. Iar dacă refuzi jocul, dacă îndrăznești să construiești propriile concepte și întrebări, ești etichetat: „excentric“, „controversat“, „neintegrabil“. Atunci am înțeles că România nu are, în primul rînd, o problemă de inteligență. Are o problemă de sociologie a elitelor: de prea mult timp confundăm notorietatea cu valoarea și centrul cu elita. Ni se spune permanent cine sînt „vocile autorizate“. Ele apar la aceleași televiziuni, publică la aceleași edituri, se citează și se premiază între ele. Nimic condamnabil în sine. Problema apare atunci cînd acest circuit al recunoașterii începe să fie confundat cu creația însăși.
Aici se află teribila boală intelectuală a României: nu avem, la nivelul centrului, o masă critică de elite creatoare. Avem, în schimb, puzderie de elite mimetice.
Propun un test: o idee este creatoare dacă cineva din afara cercului celui care a produs-o o poate folosi, contrazice sau construi mai departe fără să aibă nevoie de autorul ei. Creația lasă în urmă un instrument care funcționează și fără creatorul lui. Mimetismul lasă în urmă doar un nume de citat. După ce autorul dispare din peisaj, nimeni nu mai poate spune ceva semnificativ despre contribuția lui.
Elita creatoare produce idei care schimbă felul în care ceilalți înțeleg lumea, creează concepte, instituții, metode, școli de gîndire – și își asumă riscul de a greși. Elita mimetică este foarte cultivată și realmente admirabilă prin erudiție. Dar energia ei nu este orientată către creație, ci către interpretare: importă, adaptează, explică și legitimează idei produse în altă parte. Este excelentă în a comenta lumea, dar rareori în a o modifica. Așa cum spunea cineva, „ară pe tarlaua creației altuia”.
Acest test mă obligă la o onestitate incomodă. El nu e automat trecut de provincie și nici picat automat de centru. Există, în chiar mijlocul establishment-ului pe care îl critic, oameni care au fondat o revistă, o metodă sau o școală fără de care jumătate din dezbaterea românească de azi nu ar exista. Sigur că nu geografia decide. Decizia e dacă, după ce pleci din încăpere, rămîne ceva în picioare... fără tine. Monografia profesorului Stepan trece testul: memoria colectivă pe care a construit-o este folosită, transmisă, locuiește o întreagă comunitate – o preluare mai reală decît o mie de citări reciproce. Ar trebui să fie și model.
Există un al doilea paradox: în timp ce centrul monopolizează prestigiul, provincia produce, mai des decît recunoaștem, creație autentică. La București poți trăi ani întregi din capital simbolic: invitații, rețele, notorietate. La Pîncota, la Tîrgu Mureș, la Bistrița sau la Vaslui nu poți. Acolo, dacă nu construiești ceva real, pur și simplu nu exiști.
Și aici apare paradoxul suprem: o societate care produce prea puține elite creatoare își pierde chiar capacitatea de a le recunoaște atunci cînd apar. Publicul e educat să identifice valoarea prin notorietate, nu prin creație. Elitele noastre creatoare există, potențialul există – dar mecanismul care ar trebui să le preia lipsește: opera lor rămîne necitită, netransmisă, lăsată fără urmași. Iar o creație pe care societatea nu o preia este o creație pe care o sterilizează. În schimb, România și-a construit un mecanism aproape perfect pentru a reproduce elite mimetice și a transforma prestigiul într-un substitut al creației. De aceea, după treizeci și cinci de ani, este atît de greu să identificăm un curent de gîndire născut aici care să fi influențat lumea din afara granițelor noastre. Sîntem consumatori rafinați de idei occidentale, dar prea rar devenim sursa lor.
Ieșirea nu va veni prin încă o listă cu „marii intelectuali ai națiunii“ sau scrisorile lor electorale, nici prin încă o emisiune cu aceleași figuri. Va veni atunci cînd vom construi, cu răbdare și sistematic, instituții care produc elite creatoare: școli în care originalitatea să fie răsplătită, universități în care ideile să cîntărească mai mult decît apartenența la rețele, competiții reale în care creația să valoreze mai mult decît prestigiul moștenit.
Este un proiect de o generație, poate de două, fără scurtături; primul pas este unul de luciditate: să încetăm să mai confundăm centrul cu valoarea, notorietatea cu elita și ecoul cu vocea.
Iar o națiune care încetează să-și recunoască creatorii este o națiune condamnată să trăiască, la nesfîrșit, din ideile altora.
Daniel P. Funeriu este cercetător în domeniul chimiei.
Credit foto: Wikimedia Commons
