Cînd am terminat de citit Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim de László Krasznahorkai, mi-am dat seama că din acest dans macabru mi-au rămas în minte mai ales două scene. Prima e scena în care un convoi nesfîrșit de mașini de lux traversează lumea într-o tăcere deplină, iar toate ființele încremenesc de spaimă în acea clipă dilatată. A doua scenă e proiecția ei în oglindă: același convoi traversează lumea în aceeași tăcere deplină, dar în sens invers. Cele două scene împart romanul în treimi, care ajunge astfel să aibă forma unei elipse cu doi poli.
În mijlocul convoiului călătorește „el”. La primul drum mai catadicsește să coboare și să privească lumea, care sub privirile lui se golește de sens. La al doilea drum, cel în sens invers, nici nu mai are timp să zăbovească, deși timpul e la cheremul lui. La prima scenă te trece fiorul unei descrieri satanice. A doua, însă, îți descumpănește atît de tare categoriile, încît nu mai știi dacă e cazul să te lași înfiorat sau nu. Care e sensul acestei inserții metafizice puse de-a curmezișul narațiunii, care, în loc să-i sporească sensul, vrea să o golească de sens? În loc să-i servească drept interpretament, vrea să cenzureze dinăuntru orice efort de interpretare? (Pentru că orice interpretare pornește de la prezumția unui sens, pe cînd mesajul acestei miniaturi metafizice este anularea sensului.)
După ce credeai că ai înțeles metafora satanică din prima scenă, a doua extinde atît de mult această metaforă, încît o întoarce împotriva ei înseși. „El”, domnul acestui convoi de automobile de lux, catadicsește să se prezinte sub forma unui imperativ: „este o greșeală să mă desparți pe mine în două” (trad. Ildikó Gábos-Foarță).
A spune că această carte este eretică e prea puțin. A fi eretic înseamnă a spune nesimțiri despre Dumnezeu – la limită, a-i contesta existența. Aici nu mai e vorba de nesimțiri. E vorba de o resemantizare a divinității. În lumea acestui roman, Dumnezeu e Satana, iar Satana – Dumnezeu și „e o greșeală să îl desparți pe el în două”. De aceea, orice bine în acest roman e în același timp un rău și orice rău e un bine. Ideea acestei cărți este amfibolia, dubla față a lucrurilor, imposibilitatea de a le înscrie în logica binară a binelui și răului, ceea ce implică și imposibilitatea de a le înscrie în planul median al neutralității. Lucrurile nu sînt nici bune, nici rele, dar nu în sensul în care ar fi indiferente la bine și la rău, ci în sensul – de fapt, cuvîntul „sens” e mult prea prezumtiv pentru ceea ce vrea să transmită cartea – în care sînt și bune, și rele, iar asta, la rîndul său, nu în „sensul” în care ar avea o față bună și una rea, ci în „sensul” în care bunătatea lor e un rău, iar răutatea lor un bine.
Dacă convoiul tăcut de mașini de lux care străbate neauzit lumea în viteză maximă e simbolul metafizic al romanului, în plan antropologic simbolul său sintetic e episodul în care baronul se hotărăște în sfîrșit să-i ceară iertare iubitei pe care o jignise de moarte, dar care e călcat de tren chiar în ceasul euforic în care ia această nobilă hotărîre. Un happy end pe care, în secret, nu îl cunoaștem decît noi și autorul acestei lumi amfibolice. Apocalipsa și recensămîntul ontologic din final, care pune pe același plan toate lucrurile, cele ce sînt și cele ce, la o adică, nu sînt, nu reușesc totuși să anuleze acest happy end neștiut de nimeni.
Gheorghe Pașcalău este istoric al filozofiei. Domeniile lui de cercetare sînt gîndirea greacă și filozofia arabă a Evului Mediu.
