Între 2007 și 2020, Andreea Macri a fotografiat Fashion Week și industria modei, documentînd prezentări, backstages, scenografii, momente de așteptare și fragmente aflate între spectacol și realitate. Fotografiile sale au apărut în publicații internaționale precum Vogue Paris, Self Service, Wallpaper, Interview Magazine, Industrie Magazine sau Harper’s Bazaar UK. Expoziția The Outsider (4-21 iunie, fostul restaurant Cina) din cadrul Bucharest Design Festival (www.institute.ro/bdf/program) reunește o selecție dintre aceste imagini, alături de materiale personale de arhivă care documentează relația directă cu universul modei.
Care este prima ta amintire legată de modă?
Primele mele amintiri sînt de la 17-18 ani. În revistele de modă îmi plăceau pictorialele realizate în natură, care, în general, aveau un fir epic. Nu fotografia de studio, care îți prezenta niște haine, ci poveștile spuse prin intermediul fotografiilor. Asta mi-a rămas în minte și m-am gîndit că ar fi foarte bine pentru mine să mă exprim spunînd povești prin intermediul imaginilor.
Ai început acum aproape 20 de ani ca fotograf la Fashion Week. Cum a pornit totul?
Prima ofertă, care m-a bucurat și onorat, a venit din partea site-ului Style.com, care aparținea revistei Vogue. Cînd am primit mail-ul de confirmare pentru un job în timpul Săptămînii Modei, nu mi-a venit să cred. Am crezut că e o glumă. Am fost atît de fericită, încît, în momentul în care mi s-a dat brief-ul foto, am întrebat: „Cum ați vrea să fie fotografiile?”. Obișnuită din țară, vrînd să mulțumesc, să fie totul bine… Întrebarea i-a blocat pe cei de acolo, care au zis: „Păi, cum le faci tu”. Acela a fost un moment foarte important în cariera mea: mi-am dat seama că, orice ar fi, trebuie să-mi păstrez stilul și niciodată să nu fac altfel decît ceea ce știu eu să fac. A fost un exercițiu de sinceritate pentru mine, la acel moment. L-am povestit de foarte multe ori, mai ales în fața studenților: să-și găsească stilul și ăla să fie. Atunci trebuia să-l urmăresc pe Rick Owens timp de trei zile – înainte, în timpul și puțin după show-ul lui de modă. Cumva, un reportaj complet. Și l-am terminat cu bine. A fost publicat în ediția print a site-ului respectiv, iar acum este prezent și în expoziție.
Tu cum ai reușit să-ți găsești stilul?
Aveam deja un stil care, îți spun sincer, nu știu dacă era foarte apreciat în România: fotografii destul de rough, neprelucrate. Cumva, în acea perioadă nici nu reușeam să țin camera foarte bine, unghiurile… În general, îmi place să am o perspectivă mai deosebită. Mă întrebam dacă e cazul să-mi îndrept fotografiile ca să fie corecte și superbe, dar nu o făceam. Și am rămas consecventă acestui lucru. Dacă vrei să reușești, pe lîngă faptul că trebuie să-ți păstrezi stilul, trebuie să cauți persoanele, revistele, job-urile unde crezi că stilul tău de fotografiat s-ar potrivi. Pentru că, de foarte multe ori, despre asta este vorba: să fii, în momentul respectiv, ceea ce ei caută.
S-a schimbat „privirea” ta în acești 20 de ani?
Da, bineînțeles. În primul rînd, ai avantajul vîrstei. Ești mai înțelept, mai îngăduitor și, în același timp, mult mai sharp. Știi exact ce vrei. Tinerețea vine, bineînțeles, cu multe alte atuuri. Ești mai… flamboaiant. Dar vine și cu multe întrebări, și cu faptul că trebuie să fii tot timpul atent, mai ales în domeniul nostru, în care lucrăm cu imaginea. Să-ți dai seama cît este ego și cît de sincer ești. Cînd ești tînăr e mai mult despre a demonstra, a dori să ajungi undeva. În momentul în care te liniștești, ai un avantaj. Cei de vîrsta mea ar trebui să-i privească cu foarte mare îngăduință pe cei tineri.
Nu e avantajată tinerețea în domeniul modei?
Desigur că este un avantaj cînd vorbești de prospețime, dar e vorba și de multă nesiguranță. Și depinde peste cine nimerești pe partea cealaltă: o echipă din advertising sau de la revistele de modă. În modă trebuie să faci foarte bine distincția între ceea ce faci și cine ești. La Fashion Week mă întrebau: „Și ai fost acolo? Și ai fost dincolo? Și ai pozat pe nu știu cine?” etc. Da, desigur, mi s-au întîmplat lucrurile astea, dar mi s-au întîmplat într-un context anume. Am pozat pentru o anumită revistă, pentru o casă de modă. În momentul în care se termina job-ul, eu mă întorceam la viața mea. Dispăreau glitz-ul, glam-ul… Trebuie să fii destul de atent cînd ești tînăr să nu te ia flama. În plus, e un mediu foarte dur, pentru că lucrăm cu emoții, cu suflet, și e cineva de partea cealaltă care poate zice: „Nu-mi place”. Dar nu trebuie să o iei personal. E o treabă de gust și de moment. Aici mă refer și la un ideal de frumusețe. În anumiți ani se poartă anumite caractere. În alți ani, pur și simplu pici examenul. Trebuie să fii destul de sigur pe tine, să o iei cum este: just a job.
Expoziția ta se cheamă The Outsider – observatorul, omul din afară…
Tot timpul am fotografiat backstage-uri la Fashion Week, dar și în viață: de la călătorii în Transilvania pînă la spitale și pregătiri înainte de operație, peste tot am fost în „backstage”. Chiar dacă am fost un insider, privirea mea, modul în care fotografiez, este obiectivă și cumva din afară. Insider-ul, de obicei, e mai patimaș. Outsider-ul nu.
Expoziția ta are cîteva segmente: fotografii de celebrități, front row, scenografii, atmosfera de show, backstage. E vreunul care îți place în mod deosebit?
Da. Recunosc că, dacă ar fi să fac un clasament al favoritelor, aș alege fotografia în care „pur” este spațiul gol, cînd văd scenografia înainte de a începe spectacolul. Pe ultimul loc este fotografia celebrităților. Atmosfera, backstage, astea îmi plac, adică tot ce ține de scenografie.
Care aspect te solicită mai mult?
Momentul în care începe prezentarea de modă și luminile încep să se schimbe, pentru că ai la dispoziție 20 de minute și nu poți să reiei cadrele. Le-ai făcut bine sau nu le-ai făcut. E o adrenalină extraordinară, care îmi place, și mult timp după nu funcționam decît așa, într-un timp foarte scurt. Dacă simțeam că se relaxează situația, parcă nu mai aveam adrenalina și sharp-ul.
Chipul, hainele, mișcarea, cadrul, compoziția – care te interesează cel mai mult?
Cel mai mult mă interesează planurile din fotografie. Adică mă interesează ca privitorul, dacă se uită cu atenție, să observe în alt plan altceva. Asta urmăresc: să fie expuse mai multe povești într-o fotografie. Vreau ca lumea să-și dea seama că întotdeauna e vorba de un context și de griuri, că, în general, nu totul e alb sau negru.
Cu ce fotografiezi: cu ochii, cu inima?
Cu ce simt. Foarte mult cu intuiția. Îmi pun tot timpul întrebarea dacă se va întîmpla ceva anume și, în general, se întîmplă. Fotografiez cu intuiția și întotdeauna caut emoția. Simt nevoia unui touch uman peste tot. Dacă e într-un colț mic un personaj, atunci e perfect.
Văzînd și fotografiind atîtea chipuri, le mai vezi?
Da, bineînțeles, sînt tot timpul atentă, sînt ca un chirurg, cred. Sînt foarte atentă, îmi dau seama că este un proces foarte delicat, pentru că de multe ori fotografiezi niște personaje pe care nu le cunoști foarte bine. Sînt foarte atentă cînd vine vorba de portrete. Dar cel mai mult – îți spun un truc de-al meu – îmi place să fotografiez după ce spun că s-a terminat ședința foto, iar persoana respectivă e relaxată și vrea să plece.
E mai ușor să fotografiezi chipuri străine decît familiare?
E mai greu să fotografiezi chipuri străine. E mult mai complicat, pentru că există o anume îndoială, o nesiguranță sau, dimpotrivă, pentru că persoana respectivă îți arată numai ceea ce dorește. Să fotografiezi chipuri familiare e o plăcere. Plus că e mult mai simplu să-l faci pe cel din fața ta să uite de cameră. În momentul în care nu te cunoști cu persoana respectivă, ea e foarte conștientă de sine.
Ai primit complimente din partea celebrităților?
Da, am primit. Dar, sincer, nu știu neapărat să primesc complimente, mă intimidez. Sînt bucuroasă cînd văd că ei sînt mulțumiți. De-a lungul timpului, cînd te reîntîlnești cu ei, mai ales că sînt ambasadori ai unor brand-uri și rămîn pentru o perioadă mai lungă de timp, cel mai frumos compliment este că sînt tot mai relaxați, pentru că au încredere în mine. Înseamnă că le-a plăcut, iar pentru mine asta e unitatea de măsură.
Întorcîndu-ne la expoziție, ce e atît de interesant la ce se află în spatele evenimentului?
Noi tot timpul vrem să vedem ce se întîmplă în spate. În anii aceștia, cînd vorbim de social media, cînd totul e legat de proces, nu de rezultat, lumea dorește să vadă partea strict legată de eveniment. Cînd am avut discuția inițială cu Andrei Borțun, am pornit de la faptul că poți găsi o legătură foarte strînsă între modă, artă, scenografie, sunet, lumină, machiaj, coafură – totul este despre design. Am vrut să aducem în discuție că nu e numai modă, nu e numai arhitectură, ci că toate converg către același lucru.
Studiile tale de scenografie te-au ajutat în a-ți exercita arta fotografiei?
Da, există o anumită rigoare a privirii de ansamblu. Cu asta cred că am rămas după facultatea de scenografie, unde care cel mai mult mi-au plăcut cursurile Adinei Nanu despre istoria costumului în care ne povestea că toate sînt legate, inclusiv de perioada respectivă. Ce se întîmplă atunci în lume o să regăsești și în costum, și în modă, și în arhitectură, și în pictură. E o oglindă a societății în acel moment.
Îmi imaginez că ai avut o cantitate enormă de fotografii din care a trebuit să selectezi pentru expoziție. Ai urmărit ceva anume?
Să fac selecția a fost unul dintre cele mai complicate și cumva emoționante lucruri, pentru că pornești cu o anumită idee, dar descoperi altele. Sper să cuprind mai multe unghiuri cu această selecție. Rezultatul la care vreau să ajung e ca privitorul, după ce pleacă din expoziție, să aibă curajul de a se exprima. Să plece și el cu senzația pe care am avut-o de multe ori cînd plecam de la Paris, de la o expoziție: „Am chef să fac și eu ceva”.
Spectacolul de modă este creat pentru a fi văzut, fotografiat și așa mai departe… Există totuși indiscreție în ceea ce privește munca asta?
Cînd vorbim de reviste și de nume mari, ai acces peste tot. Dar trebuie să ai bunul-simț să nu profiți de acest lucru pentru a arăta niște lucruri sau momente care nu țin de context. Același cadru poate să pară mai frumos, mai puțin frumos, o persoană poate să pară extraordinar de relaxată sau, dimpotrivă, poate să fie mai acidă. Adică depinde de tine cum vrei să spui povestea și de frumosul pe care îl găsești. Acolo este un moment destul de încordat și se pot întîmpla foarte multe lucruri. Designerul își vede în sfîrșit munca și își dorește ca totul să iasă perfect. E normal să fie anumite tensiuni, emoții bune și rele, dar depinde foarte mult de fotograf ce vrea să vadă. Asta e valabil și la portret.
Lucrezi cu foarte multă lumină artificială: te inspiră, te încurcă?
Este clar că la Săptămînile Modei te descurci cu ceea ce ai acolo, dar, de cele mai multe ori, lumina este pusă impecabil. Trebuie să știi să lucrezi sub presiune și să te adaptezi. Cînd sînt prezentări în lumină naturală, sînt foarte fericită, pentru că îmi place lumina naturală.
Care sînt diferențele, pentru tine, între a face fotografie alb-negru și color?
La început făceam mult mai multă fotografie alb-negru, pentru că asta mi se cerea, lucrînd destul de mulți ani pentru Vogue Paris, care prefera în acea perioadă alb-negru. Dar după ceva vreme nu mi-a mai fost suficient. Pe măsură ce am înaintat în vîrstă, culoarea și-a spus cuvîntul. Acum alb-negrul nu e prima mea opțiune.
Tehnic vorbind, fotografiile sînt niște „fosile” ale timpului și luminii, niște radiografii. Ce speri că va rămîne din munca ta?
Mi-ar plăcea să se folosească uneori în studii antropologice legate de perioada respectivă. Și mi-ar plăcea ca fiul meu să se uite la ele și să zică, cum spunem și noi de fapt: „A, în anii aceia se purta lucrul ăsta și se asculta muzica asta”. Mi-ar plăcea să devină niște mărturii. Altfel, sigur, ar fi flatant să impresioneze în continuare, însă doar privitorul știe cu ce emoție rămîne.
Din toate prezentările la care ai avut acces atîția ani, e vreuna pe care ți-ar plăcea să o retrăiești?
Mi-ar plăcea să retrăiesc momentele din backstage-urile prezentărilor lui Dries van Noten, pentru atmosfera de acolo, pentru căldura cu care eram tot timpul întîmpinați, deci tot un factor uman. Sentimentul că faci parte dintr-o familie. Nu existau orgolii sau prea multă nebunie. Bineînțeles, contează și faptul că Dries van Noten este unul dintre creatorii mei preferați. În rest, tot ce a fost de trăit a fost trăit într-un mod foarte frumos și a fost minunat. Dar nu mă gîndesc niciodată la acest lucru. De asta e complicat să umblu prin arhivă acum. Mi se pare că ce a fost, a fost.
E ceva ce n-ai fost niciodată întrebată despre meseria ta și ți-ar plăcea să spui?
Uneori devine plictisitor să fiu întrebată cum sînt celebritățile. Cred că se vorbește destul de puțin în interviurile cu fotografi despre emoție, context, despre cum ajungi să construiești o imagine, lăsînd partea tehnică deoparte. E un subiect care cred că ar trebui atins, pentru că îl întîlnim foarte des în social media. Copiii noștri, tinerii, lucrează foarte mult cu imaginea și ar trebui să se vorbească mai mult despre care sînt conotațiile imaginii și cît de mult poate influența o aparență. Dar asta este un subiect care depășește social media, este despre cum ne privim noi pe noi, vizavi de filtre, de măști: cum reușim să ne păstrăm întregi în această lume plină de imagini? Pînă la urmă, cu toții sîntem fotografi în viețile noastre. Mi s-ar părea interesant să existe un ghid de supraviețuire în 2026. În momentul în care eram eu tînără, social media nu avea forța pe care o are acum. Puterea unei fotografii a devenit destul de periculoasă în zilele noastre.
Foto 1: Rick Owens
Foto 2: Dior
Foto 3: Antonio Marras
