Cum anume se transmit cunoaşterea, informaţiile, dezideratele, sentimentele, emoţiile, atitudinile și cerinţele contează dintotdeauna la fel de mult ca ideile şi conţinuturile în sine, iar în acest sens, arta a fost şi este instrumentată şi utilizată ca mijloc. Or, această perspectivă, fondată pe disjuncţiile produse de întrebările ce şi cum, duce şi la departajarea dintre formă şi fond, respectiv, la impresia şi ideea că trăirea estetică ar fi generată şi stimulată mai ales, uneori chiar exclusiv, de formă. La această reducţie se adaugă şi faptul că, din cele mai vechi timpuri, plăcerea a fost exclusă din sfera utilului, și așa se păstrează pe nesimţite și astăzi, ba chiar s-a imaginat şi impus o relaţie antagonică între cele două, care dăinuie şi produce discursuri în continuare.
Ambele departajări au noimă, de fapt, doar din raţiuni analitice, pentru a denunţa şi explica atitudinile de hedonism alienant, dezvoltate sub alibiul artei. La perpetuarea acestor stranii erori au contribuit din plin o mulţime de naraţiuni (cvasi)filosofice (sofistice, se subînţelege) şi/sau propriu-zis literare, livrate ca discursuri critice. Poate acestea nu se manifestă suficient de mult în bula socială a fiecăruia dintre noi, dar ele se reflectă în modul în care este tratată educaţia estetică din punct de vedere instituţional, disciplinele care le sînt dedicate artelor nefăcînd parte dintre „domeniile inteligente” sau dintre „priorităţi” în programele de finanţare, de pildă. (Studiile literare, oricare ar fi structura lor epistemologică, sînt adevărata cenuşăreasă, nefiind nici suficient de ştiinţifice, nici vocaţionale.)
Artele, în sensul cel mai larg al termenului, indiferent de calitatea şi consistenţa lor, acţionează direct şi încontinuu asupra fiecăruia dintre noi, motiv pentru care metodele lor sînt folosite şi pentru tot ceea ce înseamnă mesaje subliminale şi subversive, cu scopuri comerciale sau ideologice şi politice. Or, asta ne îndeamnă, în mod normal, să medităm, individual şi în comunităţi de gust, asupra utilităţii reale a artelor. Să ne întrebăm care le sînt rolurile cînd sînt percepute şi concepute ca scop în sine şi ce funcţii le atribuim cînd devin mijloc.
Răspunsurile pot veni printr-un excurs livresc şi/sau ca un joc intelectual în prelungirea unor reacţii estetice puternice, memorabile, ce dau amintiri specifice. Textele şi lecturile de plăcere sau de desfătare (R. Barthes) configurează şi ele astfel de amintiri, ce-şi păstrează inefabilul inclusiv cînd sînt traduse prin discursuri hermeneutice și/sau critice. De pildă, Titu Maiorescu distinge, mai ales în primele sale articole, între sferele valorilor, între formă şi fond, şi defineşte poezia, prin recurs la autonomia esteticului şi citînd-o pe Madame de Staël, ca „product de lux al vieţii intelectuale, une noble inutilité” (T. Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867). Însă îi recunoaşte şi funcţiile imanente, între care „o mai mare repeziciune a ideilor” pe care le conține şi antidotul împotriva egoismului. „Cei chemaţi” atît să creeze, cît şi să trăiască arta sînt numai cei capabili de „entuziasmul impersonal”, cei ce resimt catharsis-ul altruismului, „căci numai o puternică emoţiune impersonală poate face pe om să se uite pe sine şi să aibă, prin urmare, o stare sufletească inaccesibilă egoismului, care este rădăcina oricărui rău” (Comediile D-lui I.L. Caragiale). Or, potrivit gînditorului, abia astfel ajungem cu adevărat la autentica dimensiune morală a artei. (În viaţa de zi cu zi, argumentul avea să se întoarcă şi împotriva lui Titus, cînd, cu o sublimă ironie, Mite Kremnitz, la finele poveştii despre reacţia avută de ea în faţa poemului „Melancolie“, îi reproşa criticului gelozia pe Eminescu astfel: „Nu-şi putea închipui niciodată un entuziasm impersonal” – în Amintiri fugare despre M. Eminescu.)
În teoriile şi metodele psihologiei şi psihoterapiei moderne şi contemporane, muzicii îi este atribuită, de asemenea, funcţia de a contribui la menţinerea şi armonizarea coeziunii sociale, „prin promovarea solidarităţii de grup şi a altruismului” (Susan Hallam, Psihologia muzicii, 2019, p. 11). Studiile recente demonstrează beneficiile educaţiei muzicale, în sens larg, în „emiterea judecăţilor de valoare”, respectiv, în coordonarea gusturilor cu acţiunile şi proiecţiile intelectuale. Muzica reprezintă un eficient coagulant de comunităţi de gust, un mijloc de „afirmare a identităţii culturale”. La nivelul activităţii cerebrale, se pare că „ariile corticale responsabile cu evaluarea artei se suprapun cu cele folosite pentru judecăţi privind mîncarea şi alegerea unui partener” (Susan Hallam, Psihologia muzicii).
Cele două referinţe sînt foarte îndepărtate, cronologic şi epistemologic, însă tocmai această distanţă dă greutate punctului comun, efectul reacţiilor şi ideilor estetice asupra interacţiunii umane. Deşi scrie la începuturile unei modernităţi tardive la scară europeană, în care nu avea nici un background autohton pentru distincţii filosofice şi nici măcar un limbaj adecvat în acest sens, Maiorescu îşi pune problema „comunităţii de idei” – estetice, după cum se subînţelege, folosind sintagma ca atare în articolul său despre Comediile D-lui I.L. Caragiale. Mai mult, în 1883, concepe articolul Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, arătîndu-se preocupat şi de „evoluţiunea psihologică în judecăţile literare”, „evoluţiune” a cărei valoare de portanţă este, în mod necesar, altruismul.
Şi pentru că e greu de rezistat demonului distincţiilor, aş încheia şi eu cu una. Consumul de artă, în toate formele ei, elitiste sau populare, clasice sau postmoderne, pure sau sincretice, şi întreaga atmosferă creată prin ele şi/sau în jurul lor pot duce atît la o formă hedonistă de receptare, cît şi la una eudemonică. Aş crede că cea de-a doua e cea naturală, pentru că reacţiile estetice generează, mai întotdeauna, reacţii intelectuale, declanşează instinctul interpretării, dorinţa unei fericiri mai degrabă luministe şi luminoase. Iar asta nu se verifică decît prin prezenţa şi întărirea altruismului.
Gabriel Nedelea este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova. A publicat două cărţi de poezie şi două de istorie şi teorie literară. Scrie lunar cronică de carte de peste cincisprezece ani.
Credit foto: Wikimedia Commons
