Am să pornesc la acest drum extrem de anevoios – acela de a creiona portretul, viziunea chiar, a unui om de neînțeles, cu o înțelegere îmbrățișată totuși de către mulți – de la afirmația care-i aparține. El afirmă că roadele unei transformări spirituale se văd în urma maestrului. Vrei, așadar, să-l înțelegi? Silește-te să-i citești urma pasului! Iar dacă Ortodoxia este privită în general ca o cale, nu cred că vom fi blamați pentru că am îndrăznit să apucăm acest fir abia vizibil.
Să vorbești despre Părintele Andrei Scrima, despre ortodoxia lui, înseamnă mai întîi să ți-l asumi în rugăciune și să te lași mai ales asumat de el în aceeași rugăciune. Mă tem că nu avem nici pledoaria, nici cutezanța aceasta, la o măsură cuviincioasă. Cu toate acestea, ne vom aventura... cu nevrednicie, dar cu toată inima.
Sînt cîteva concepte care dau nume teologiei ortodoxe, precum apofatismul și isihasmul care stau alături de epectază, sau rugăciunea și trezvia care se împletesc întru tăcere... Toate aceste concepte se contopesc la Părintele Andrei Scrima în înstrăinare, căci da, el a moștenit această harismă a înstrăinării de la Părintele lui, Ioan Kulîghin. O înstrăinare care totuși respiră un firesc al lucrurilor care, în cel mai fericit caz, ne uimește.
Epectaza este urcușul, tinderea veșnică întru veșnicie spre Dumnezeu sau, după formula Sfîntului Grigorie de Nyssa, un „început prin început, spre începuturi care nu au sfîrșit”. Acest început este pentru un drum continuu pe care Părintele Andrei Scrima îl aduce în concret și probabil că tocmai din acest motiv este și atît de neașteptat pentru ceilalți. Ortodoxia este însăși firea omului, ceea ce îi dă în primul rînd – cel puțin din perspectiva omului – un realism profund. De fapt, realitatea noastră este alterată de realitatea lui Dumnezeu, fiind demascată de aceasta din urmă ca fiind o realitate virtuală. „Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l facă dumnezeu” – aceasta este realitatea la care Părintele Andrei Scrima își adecvează propria înțelegere a realității înseși. Îmbinarea acestor realități în teandrie își găsește în viața Părintelui Scrima, în felul său de a fi, o rezolvare neașteptată. Să fii în același timp expresia omenității și a divinului, într-o formulă atît de fidelă Calcedonului, este o îndrăzneală. Să fii atît de uman încît să-i descumpănești pe adepții isihasmului și, în același timp, atît de mistic încît să-i uimești pe intelectuali chiar în momentul în care credeau că te înțeleg, în sfîrșit, a fost numită cutezanță. Noi totuși ne rugăm în continuare Domnului să ne dăruiască îndrăzneală. Îndrăzneala de a ne părăsi firea prea alienată și de a reveni întru firesc.
În viziunea scrimeană nu poate încăpea o Ortodoxie ideologică și deci rigidă, ci doar ca o Experiență a Plenitudinii și a unei responsabilități cu valențe universale. Pentru el, esența credinței este adevărata fire a omului, iar îndumnezeirea (theosis) nu este o destinație exterioară, ci ilustrarea drumului pe care Întruparea Fiului lui Dumnezeu l-a deschis: Logosul a devenit Trup și nu discurs, obligînd la asumarea plenară a umanității ca precondiție a sfințeniei. Părintele Scrima a fost un pionier care, prin originalitatea sa, a întruchipat această dublă constituție. Miezul practicii sale spirituale este Tăcerea, percepută nu ca o lipsă, ci ca o categorie ontologică pozitivă și o fenomenologie a însingurării active. Această tăcere fundamentează Apofatismul, afirmînd transcendența lui Dumnezeu acolo unde limbajul eșuează, fiind totodată mediul în care se stabilește Prezența prin Rugăciunea Inimii. În exterior, Tăcerea acționează ca o punte ecumenică și intelectuală, fiind un punct de convergență meta-verbal unde rațiunea critică se poate întîlni cu credința în contemplare. Astfel, Părintele Scrima a promovat o Ortodoxie sofianică, liturgică și ecumenică, capabilă să fie un foc viu în inima modernității.
„Cuvîntul S-a făcut trup, iar nu discurs!” (o observație făcută de Părintele Scrima). Această realitate este accesată. Este relevant faptul că Evanghelistul nu folosește aici soma, ci sarx. Ce putea oare să ilustreze mai bine realitatea noastră, a omenității: forma, mecanicismul, sau carnalitatea, palpabilul? Dumnezeu l-a făcut pe om cu trup în primul rînd pentru a da concretețe iubirii și, astfel, într-un mod lesne de înțeles pentru noi, a reușit să sublimeze prin și spre iubire această „piele a noastră care se destramă” (Iov 19, 25). Pentru Părintele Andrei Scrima era de la sine înțeles că în Ortodoxie ceea ce sîntem nu se anulează – și poate de aceea le părea unora a fi prea trupesc –, ci devenim ceea ce omul de obicei nici nu îndrăznește să nădăjduiască a fi, iar acest lucru sigur i-a făcut pe ceilalți să-l socotească prea mistic. O astfel de cale prea ortodoxă nu poate fi nici înțeleasă, darămite urmată de cei ce trăiesc după dreptarul via media regia. Doar un spirit ce se poate înălța deasupra celor lumești rămînînd în tot acest timp omenesc poate înțelege, iar certitudinea ne vine acum și de la Părintele Andrei Scrima. O vocație a revocării și o prospețime a vechiului – cred acum cu tărie că este, ar trebui să fie apanajul unui ortodox, adică al omului care a îndrăznit să înțeleagă că este iubit de Dumnezeu, cutezînd astfel a porni pe calea îndumnezeirii. Ceea ce mă uimește pe mine personal la Părintele Andrei Scrima este larghețea cu care pășește pe această cale – un străin care are pasul casnicului. Așa cred că ar trebui să-i învățăm pe cei mai tineri să pășească pe calea mîntuirii, ca o ieșire firească a realului uman înspre realul dumnezeiesc. Referindu-se la Apocalipsă, Părintele Andrei Scrima zicea că, la sfîrșit, ni se revelează (apokalipsis) faptul că moștenirea noastră duhovnicească este divinul, Însuși Dumnezeu. Desigur că în fața unor astfel de cuvinte ori îți pierzi curajul, ori îl cîștigi definitiv, în nici un caz însă nu poți rămîne la fel. De fapt, cred că aceasta este moștenirea Părintelui Andrei Scrima: o Ortodoxie care nu te lasă să rămîi la fel!
Pr. Arhim. Hrisostom Ciuciu este monah la Mănăstirea Putna și doctor în Teologie.
