Relația dintre unii artiști și licorile magice nu e un secret. La noi și nu doar la noi, mulți poeți și prozatori au trăit sub aripa lui Dionysos. Dacă unii au fost doar mari petrecăreți, alții au fost chiar mai mult decît atît. Numai și la o primă gîndire ne vin în minte poeți ca Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Păstorel Teodoreanu, Ion Caraion, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu sau Emil Brumaru, dar și prozatori cu nimic mai prejos precum Marin Preda, Fănuș Neagu sau Ion Băieșu. Sfîrșitul unora dintre ei a avut legătură chiar cu această patimă. Fenomenul e însă cu mult mai amplu. Atît de substanțial, încît criticul Răzvan Voncu a putut întocmi chiar O istorie literară a vinului în România cu multe sute de pagini. Pictorii sau sculptorii sînt și ei artiști și au partea lor în domeniu, dar aici chiar ar fi și mai greu să încep să înșir nume. În orice caz, se pare că, pentru unii, nu doar adevărul zace în vin, ci și inspirația creatoare. Alcoolul dezinhibă, iar unele conexiuni și laturi ale minții par a se elibera. La altă categorie de artiști, actorii, mai există și problema tracului pe care-l au cînd intră pe scenă. În Anglia, de exemplu, în asemenea împrejurări e obiceiul să se spună că o gură de scotch sau de coniac poate rezolva problema. Poate că pentru mulți chiar așa a și început lunga lor prietenie cu alcoolul. Pentru alții a fost pur și simplu un gest la modă, integrator, o metodă de socializare. În orice caz, printre actorii englezi și americani, obiceiul pare să fi făcut ravagii. Și doar la actori mă voi referi în continuare.
Unii mai înțelepți au încercat să explice de unde vine acel trac pe scenă. Anthony Hopkins povestește în cartea sa autobiografică (intitulată Hai că am reușit, puștiule) cum Laurence Olivier i-a spus odată că „Tracul înseamnă vanitate. Te întrebi ce părere au oamenii despre tine? Dracu’ să-i ia! Aruncă-te în gol”. Hopkins a înțeles că „să ai trac înseamnă să te gîndești prea mult la tine”. În orice caz, în ce-l privea pe el, personal, obiceiul de a bea era anterior debutului pe scenă, deci nu eliminarea tracului a fost motivul. Căci, într-adevăr, sobrul și cerebralul Anthony Hopkins a avut și el o mare problemă cu alcoolul, în prima parte a vieții și a carierei. O problemă despre care azi vorbește deschis și chiar încearcă s-o analizeze cu o sinceritate de toată lauda. Povestește că unul dintre simptomele recunoscute ale acestei dependențe este faptul că pur și simplu nu-ți dai seama de ea. „În anii în care am băut, am provocat multă suferință. Habar n-aveam că sînt alcoolic”, scrie el. Avea impresia că s-ar putea lăsa oricînd și nu i se părea că ar fi ceva neobișnuit, pentru că mai toată lumea din jurul lui bea alcool. „Cunoșteam atît de mulți oameni, mai ales actori, care beau tot timpul, chiar mai mult decît mine. Erau toți alcoolici?” Ei bine, da. Mulți erau alcoolici și nu beau doar după spectacolele de teatru în care jucau, ci și înainte. Hopkins l-a cunoscut destul de bine pe genialul Peter O’Toole, cunoscut și recunoscut pentru pasiunea sa în domeniu și care, la apogeu, ajunsese la o sticlă de whisky pe zi. Hopkins îl admira și pe Richard Burton, alt mare băutor, mai în vîrstă decît el cu vreo 12 ani. O listă a actorilor englezi și americani împricinați e lungă. Pe lîngă cei amintiți, îi putem pomeni doar pe cei mai faimoși: John Wayne, Dean Martin, Montgomery Clift, Humphrey Bogart, Errol Flynn, Elizabeth Taylor, Judy Garland, Spencer Tracy, Frank Sinatra, Marlon Brando, Robert Mitchum, Larry Hagman, Paul Newman, Robin Williams, Mel Gibson, Nicolas Cage, Gerard Butler, Colin Farrell, Brad Pitt, Johnny Depp, Ben Affleck, Al Pacino. Nici Marilyn Monroe n-a fost scutită de acest necaz, chiar dacă în cele din urmă a ales somniferele. Lista se dovedește copleșitoare și nu vreau să stric imagini iconice și nici să fac cumva propagandă alcoolului, cum ar putea reieși dintr-o așa mulțime de celebrități aflate în cauză. Descoperirea dimensiunii fenomenului m-a surprins. Unii dintre cei pomeniți au reușit, asemeni lui Hopkins, să se lase de băutură la vreme. Alții, foarte mulți, chiar dacă n-au reușit să-și înece talentul, și-au distrus sănătatea, au ajuns la dezintoxicare, la transplanturi și alte operații sau probleme medicale îngrozitoare. Hopkins se declară fericit că a reușit să scape de viciu într-un moment precis pe care-l ține minte – 29 decembrie 1975, ora 11 –, după ce a aflat că în noaptea dinainte condusese beat mort. Ajuns astăzi la vîrsta de 88 de ani și știind ce s-a întîmplat în jurul său, cu foștii colegi de breaslă atinși de chestiunea în discuție, realizează ce noroc a avut că s-a oprit. În ciuda temerilor, talentul și inspirația nu l-au părăsit odată cu renunțarea la alcool, ba dimpotrivă. Premiul Oscar pentru rolul din Tăcerea mieilor l-a primit 17 ani mai tîrziu.
De bună seamă că a fost și un fel de modă printre actori, care astăzi s-a mai atenuat, o modă care, evident, a bîntuit și prin teatrele noastre (n-am să mai dau încă o listă cu actori români) și care, după toate semnele, s-a estompat și la noi între timp, deși n-aș crede să fi dispărut chiar de tot.
