Fotbalul nostru e ca o mașină care merge pe două roți. Ajunge un bobîrnac ca să o dai peste cap. Sau o pală de vînt. Un „ham!“. Un „miau!“. Orice, pentru că e cu nervii întinși la limita crăpatului urmare a unei lupte cum nu s-a mai pomenit. Arbitrajul trebuie să împartă dreptatea între 16 oameni furioși, mereu cu capsa pusă. Pentru a reuși ar trebui să fie perfect. Perfecțiunea nu există, e un concept abstract, un deziderat intangibil. Dar chiar și dacă ar fi, tot n-ar fi liniște. Pentru că pînă și deciziile corecte pot naște un scandal. Iar cînd un arbitru face o eroare monumentală, greu explicabilă, atunci tot iadul iese din canale și ne distruge creierele. Cazul lui Radu Petrescu. Un gol incorect anulat a dus la amenințări, injurii directe dinspre partea vătămată și o reacție în noapte, nemaiîntîlnită, a comisiei de arbitri. Plus promisiunea unui protest cum nu s-a mai văzut. Mai mulți actori ai campionatului au acuzat că nefericitul cu fluier a tras pentru FCSB, campioana suferindă de rău de fotbal. Liga a fost, precum SUA și URSS în criza rachetelor din anii ’60, la un deget de un conflict nuclear. Din fericire, următorul meci de mare risc, Craiova-FCSB, a fost arbitrat fără evenimente. Minune! Dar, ca și atunci cu JFK și Hrușciov, dezastrul a fost doar amînat. Fiecare din gașca de băieți cu mușchi și vene umflate abia așteaptă următoarea ocazie. Fiecare e convins că se fac jocuri subterane de către măcar una dintre rivale. Există o dorință latentă de a arunca totul în aer, un impuls sinucigaș, un „dacă nu eu, atunci nimeni“. În această arenă, arbitrii sînt aruncați la lei. Tăcerea care îi protejează e, de fapt, o incitare la teoria complotului. Fiți atenți la acest final de sezon. S-ar putea să trăim ceva dincolo de imaginație. Sîntem în logica unui film de groază. Astea, dacă sînt bune, nu se termină bine.
