În iarna care tocmai trece a nins. Și asta s-a întîmplat după mult timp. A fost frumos, așa cum era altădată cînd împingeam sania pe ulițele satului. Acolo mă gîndesc de fiecare dată cînd ninge. Așa s-a întîmplat și acum. Am rememorat frînturi din copilăria fabuloasă, dar mi-am amintit și de un film. Este vorba despre un film românesc făcut în amintirea Revoluției Române din Decembrie 1989. Unul dintre cele mai bune dintre filmele făcute despre acest moment istoric este creația lui Corneliu Porumboiu și se cheamă A fost sau n-a fost? A fost lansat în toamna anului 2006. Este un film frumos și apăsător. O operă de artă. Greu de digerat mai ales pentru cei care au trăit prost înainte de Revoluție și s-au bucurat mult de acest eveniment. Este scris pe teama pe care structurile securistice bine conservate au lansat-o după Revoluție și anume că ce s-a întîmplat atunci au fost doar niște „evenimente” și nu o Revoluție. Este una dintre cele mai urîte, mai dureroase și mai greu de suportat teme pentru oamenii sinceri care s-au bucurat atît de mult de schimbarea de atunci. Și eu fac parte dintre ei. Asta pentru că securismul despre care vorbesc ne lovește în ce aveam mai drag: forța poporului român de a se răzvrăti împotriva comunismului și de a înlătura comunismul. Filmul atinge deci un fel de miez al suferinței celor care au făcut Revoluția și care au văzut că după Revoluție nu s-a schimbat mare lucru. Este dureros și rece. Un film cu personaje bine gîndite și care reproduce întocmai atmosfera anilor '90 ai secolului trecut.
Una dintre preocupările din ultimele decenii ale celor care azi ne vor afară din spațiul occidental, civilizat, a fost aceea de a ne convinge că atunci, în anul 1989, România nu s-a revoltat împotriva comunismului și românii nu au făcut o revoluție. Au acționat așa pentru a nu lăsa istoria să consemneze că au fost înfrînți. Și au insistat pînă cînd au sădit o confuzie în mentalul colectiv. Azi, dacă îi întrebi pe români ce cred despre momentul Decembrie 1989, mulți dintre ei nu vor fi capabili să dea un răspuns clar. Dar să se mai situeze cu simpatia de partea revoluționarilor? Asta cu atît mai puțin. S-a lucrat mult la noi, în dezbaterea publică, împotriva părții bune a istoriei. Și filmul este bun și frumos. Aduce lumină în întunericul adus de alții. Luminează și lămurește acest film. Era necesar și ar trebui să-i mulțumim lui Corneliu Porumboiu pentru el.
Totul se petrece într-un oraș de provincie de la marginea lumii. Cei care trăiesc în asemenea orașe știu că acolo oamenii sînt puțini. Dacă mai găsești oameni, atunci acolo poți să-i numeri pe degete. Orașele mici românești sînt pestilențiale. Acolo totul este amestecat și totul pute. Oamenii se știu bine unii pe alții. Este mult întuneric acolo și blocurile cenușii ale lui Ceaușescu străjuiesc o lume a degradării și a alcoolismului. Printre toate acestea, avem un singur personaj luminos. Profesorul Tiberiu Mănescu este conștiința acelui oraș pierdut în timp. Numai că din păcate, el este apăsat și îndepărtat. Este alcoolic, așa cum se întîmplă de obicei. Și din această cauză este ușor de contrazis și faptele sale pot fi puse ușor sub un semn de întrebare. Mănescu este unul dintre acei care se pierd în mocirla provincialismului. Nu mai are putere să lupte și nici nu mai luptă. Este un fel de marginal, el, intelectualul care în altă ordine a lumii ar fi trebuit să fie în fruntea tuturor. Virgil Jderescu, alt personaj, este patronul postului TV local acolo unde se ține celebra emisiune despre revoluția locală. El este un învîrtit, unul dintre acei adaptați. Lumea înconjurătoare este ușor de dus pentru el. Singura care-i face probleme este amanta sa. Femeia vrea să petreacă revelionul la capitală. De aici se ceartă. Ea are alte aspirații. Vrea să fie femeie de București. Emanoil Pișcoci este pensionarul cu angoase inutile. Lumea lui se mărginește la cîteva frustrări legate de fosta sa familie. Nu-l interesează nimic și nu mai știe nimic. Mintea sa este un fel de gelatină puturoasă care a luat demult forma urbei.
Filmul este foarte grav. Dar asta pe fond, ca problematică esențială. În formele sale este o comedie amară despre neputință și ratare și despre cum o țară merge înainte în minciună pentru că așa vor acești oameni mărunți, pierduți prin propriile lor vieți. Dezbaterea TV este despre întrebarea fundamentală: A fost sau n-a fost? Adică a fost sau nu a fost Revoluție la ei în oraș. Cei doi invitați al lui Jderescu vin la TV puțin îndoiți pentru că „și așa nu se mai uită nimeni la emisiunea ta”. Dar nu avea să fie așa. Orașul amorțit va reacționa la întrebarea adresată. Și va reacționa, așa cum era de așteptat, poziționîndu-se neutru sau împotriva ideii de revoluție. Nu, spun cei mai mulți, acolo nu a fost revoluție. Cine să facă o revoluție acolo, la ei în orașul lor pierdut ? Numai profesorul Mănescu îi contrazice pe toți și o ține pe a sa morțiș. Adică, el știe că au fost oameni care au manifestat împotriva lui Ceaușescu chiar înainte de căderea sa. Este din nou contrazis. Este ca și cum oamenii acelui oraș nu ar putea accepta că cineva a fost destul de eroic și de curajos. De fapt, aceasta este tema esențială a dezbaterii. A fost poporul român eroic și a făcut o revoluție? Sau nu a fost și își păstrează în continuare ștampila pusă de dușmanii săi, de popor de mămăligari? Aceasta este miza dezbaterii și căutarea adevărului este una esențială. Pentru că dacă vom accepta că am putut face totuși o revoluție sîngeroasă, atunci putem intra cu mîndrie în clubul statelor anticomuniste. State care au înfăptuit mișcări istorice împotriva comunismului. Răspunsul negativ ar infirma idealul anticomunist al Revoluției Române.
Revenind la dezbaterea televizată, frumos făcută de către Porumboiu, se vede de departe că nu despre oraș este vorba acolo în acel răspuns. Orașul a fost mort atunci așa cum a fost mort mereu. Numai că au existat oameni care au fost eroii acelor zile. Au existat oameni acolo, așa cum au existat în toată țara. Numai că ei au fost puțini. Au fost minoritari și vocea lor tinde să nu convingă. Profesorul Mănescu ajunge să fie înjurat în direct, în timpul emisiunii, de către securistul care îl bătuse în timpul Revoluției. Este amenințat cu procese și cu închisoarea. Mai marele timpului comunist, securistul, era noul om de afaceri puternic și înfloritor. El sună în emisiune și neagă existența revoluției. Neagă patriotismul și curajul celor cîțiva revoluționari. Este arogant pentru că și noua lume este tot a sa. Vechea lumea a fost a lui și noua lume la fel. Și vorbește la TV fără a-i fi teamă. După ce este egalat cu zero, profesorul Mănescu tace. Nu mai scoate un sunet. În acel moment sună în emisiune chinezul orașului. Venit din altă țară, da la mii de kilometri distanță, dorește să le spună ceva românilor. El, care face un comerț mărunt în acel oraș, vede tot și înțelege zbaterea românilor. Înțelege că aici oamenii sinceri și de valoare sînt reduși la tăcere și amenințați cu pușcăria. Îl laudă pe profesorul Mănescu și îi atenționează pe români asupra războiului pe care îl poartă unii cu alții. Le spune clar că Mănescu este singurul om de valoare dintre ei și nu merită a fi tratat așa. Chiar dacă Jderescu tinde să nu-i prețuiască părerea, vocea chinezului răsună clar în noapte, peste un oraș crîncen în amorțeala sa. Lucrurile nu sînt bune dacă ei se poartă așa. Este cu atît mai pronunțat acest discurs cu cît el vine de la un observator exterior, un cetățean chinez care nu este legat de pariurile mici ale localnicilor. Omul bun este penalizat. Partea bună a istoriei noastre este penalizată și negată.
În final, tocmai cînd să încheie maimuțăreala, Jderescu primește un ultim telefon la emisiunea sa și la televiziunea sa de unde își propusese a căuta adevărul. Grea întreprindere pentru un om atît de mic. Cineva, o doamnă cu o voce gravă, detașată și liniștită, îi sună pe agitații din studio și le spune ceva ce nu ar fi trebuit să uite niciunul, niciodată. Tina îi sună și le spune ca să nu uite că dezbaterea despre a fost sau nu a fost este inutilă. Fiul ei cel mare a murit la Otopeni pe 23 decembrie 1989. Le amintește de jertfa supremă a unui om. Le amintește cu alte cuvinte că s-a murit intens pentru libertate. Și nu i-a sunat pentru a le reproșa ceva, i-a sunat pentru a le reaminti că afară ninge. Că ninge ca pe vremuri și că ei, cu toții, ar trebui să se bucure de asta, să se bucure de zăpadă pentru că de mîine va fi din nou noroi. Tina ne atenționează pe toți asupra fragilității vremurilor pe care le trăim. Ninge azi și ne putem bucura. Ce va fi mîine nu se știe. Noroiul poate să ne cuprindă din nou pe toți. Și da, cîtă dreptate are Tina. Noroiul ne paște în permanență la colțul străzii sau mai bine zis la colțul istoriei.
Am revăzut acest film, din întîmplare, în vara anului 2025. Adică imediat după succesiunea de lovituri de stat care s-au încercat a fi date în România cu ocazia anului electoral 2024. Un coșmar politic. Asta au fost anii 2024 și 2025. În această parte a lumii încep din nou a se mișca interese pe care nici măcar nu le mai bănuiam. Din fericire l-am trecut cu bine și avem azi un șef de stat atașat de valorile democrației și libertăților. Nu am pășit încă în noroiul invocat de Tina. Dar am fost foarte aproape. Și nu se știe ce va urma. Acesta este marea îndoială. Lupta cu cei care vor să-și dea libertatea pentru un pachet de țigări pare a fi din ce în ce mai dificilă. Discursul împotriva libertății și lumii libere prinde din ce în ce mai mult. Să sperăm că vom rămîne mereu treji. Pînă atunci, ninge din nou în România. Este o ninsoare liniștită, de care ne bucurăm cu toții, noi cei însetați de libertate atunci în acel Decembrie 1989, care pentru inamicii noștri de atunci și de acum, nici nu merită să poarte apelativul „Revoluție”.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria 2025).
