În inventarul de expresii ale limbii române e foarte bine reprezentat tiparul de intensificare exprimat printr-o construcție consecutivă. Intensitatea unei acțiuni sau a unei stări este indicată de posibilele sale urmări – adesea descrise în cheie negativă, distructivă (mănîncă de sparge, rîde de se strică, frumoasă de pică, prost de moare etc.). Din categoria mai largă a structurilor consecutive cu valoare superlativă face parte și o formulă pe care civilizația modernă o percepe cu tot mai multă neliniște: să-ți bați copiii! În acest caz, emoția puternică, bucuria sau supărarea intensă se exprimă printr-o exclamație deloc generoasă, în care efectul negativ descris e suferit de altcineva decît vorbitorul.
E greu de spus dacă expresia avea de la început un fel de umor cinic sau dacă se baza doar pe familiaritatea cu bătaia. Unele atestări mai vechi par să indice o încercare de motivație, bătaia copiilor apărînd ca o acțiune egoistă de împărțire a resurselor: „În fiertura mea mai puneam vreo două prune verzi, să se acrească, și ieșea, nene, o mîncare, vorba ăluia: să-ți bați copiii și s-o mănînci singur” (Sămănătorul, 2.10.1905). Mîncarea foarte bună, calificată superlativ, ar fi presupus deci scoaterea din competiție a copiilor de către adulți: „nevasta le face cu degrabă o cină bună-bună, de să-ţi baţi copiii din casă pentru ea” (Tribuna, 12.01.1888). Nu e sigur că această motivație a existat de la început. Poate că actul bătăii celor mai slabi și mai la îndemînă membri ai familiei era văzut doar ca unul de firească descărcare a energiei, într-o situație de mare intensitate emoțională. E posibil și ca bătaia copiilor să se fi asociat cu caracterul memorabil al unei situații. În Proverbele românilor, Iuliu Zanne amintește de un procedeu tradițional de fixare în memorie a hotarelor unei proprietăți: prin bătaia copiilor în dreptul reperelor mai importante: „Bietul copil nu uita niciodată ce pățise și unde fusese bătut; astfel că proprietarul moșiei îl avea întotdeauna de mărturie pentru locul unde se pusese semnul de hotar” (volumul VI, 1901, p. 151).
Oricum, unul dintre contextele preferate ale expresiei a fost și a rămas cel al satisfacțiilor culinare: „Aşa mămăligă nici la mă-ta n-ai halit. Să-ţi baţi copiii!” (Eugen Barbu, Groapa, 1957); „face o salată să-ți bați copiii, cum zice mama Vasilica” (Magazin, 23.09.1961); „«facem o pîine de-ți bați copiii!», zice țanțoș nenea Sandu” (Graiul Sălajului, 13.03.2002).
Paradoxul expresiei e că actul violent și nedrept al bătăii apare cel mai adesea ca urmare a unor stări pozitive, euforice: „Ofta Gheorghe de plăcere: – Bine-i, Paraschive! Să-ți bați copiii...” (Eugen Barbu, Groapa). Au apărut totuși în timp și contextele negative, în care bătaia părea mai ușor de explicat (nu și de scuzat), ca o descărcare nervoasă a suferinței sau a furiei: „la Bucureşti unde era o căldură să-ţi baţi copiii” (Steaua, 16.04.1973); „e un trafic de-ți vine să-ți bați copiii” (clubsandero.ro) etc.
Dacă atestările mai vechi ale formulei apar în texte folclorice sau folclorizante, pe la mijlocul secolului al XX-lea aceasta era folosită în presă mai ales cu scop satiric, pentru a ironiza vorbirea „de mahala”. Un elev se făcea de rîs citind o compunere redactată în stil colocvial-argotic: „Primăvara este un anotimp valabil. Atunci ai chef de viață de să-ți bați copiii” (Cravata roșie, 1.04.1957); pseudo-intelectuali dubioși comentau familiar o piesă de teatru: „Un spectacol, să-ți bați copiii!... Te doare mintea” (Urzica, 31.03.1966).
În ultimele decenii au apărut diverse dezvoltări ale formulei, prin încercări glumețe de corectare, de atenuare a cruzimii implicite. Bătaia este parțial anulată prin transformarea instrumentului ei; de exemplu, cureaua de la pantaloni este înlocuită minimalizator prin cureaua de la ceas: „la final, rezultă o mîncare atît de bună încît «îți bați copiii cu cureaua de la ceas!»“ (Tribuna, 16.05.2006); „o vampă de-ți bați copiii cu cureaua de la ceas” (Kamikaze 17.11.2010). În categoria instrumentelor nu tocmai contondente intră basca și șapca: „Să-ți bați copiii cu basca, nu alta!” (rasunetul.ro); „au ăştia o echipă de-ţi baţi copiii cu şapca” (Cuvîntul nou, 2.02.1987), ba chiar, printr-o suplimentară reducție metonimică, moțul: „ciorbă ori tocană de «să-ţi baţi copiii cu moţul de la bască»” (tribuna.ro). Dezvoltările pot fi și agravante, prin asocierea unei noi victime – „Să-ţi baţi copiii şi nevasta, nu alta” (Tribuna sporturilor, 28.09.1992 –, dar și în acest caz violența se poate anula umoristic: „este o vreme afară să-ți bați copiii cu șapca și nevasta cu basca” (Sportul românesc, 19.05.1998). Oarecum ambiguă e varianta instrumentului ud, prin care totuși pare a se fi urmărit tot un fel de înmuiere, de atenuare a loviturii (cu totul diferite de cazul frînghiei ude): „Ar fi făcut o panaramă de să-ţi baţi copiii cu basca udă, nu alta!” (Dan Lungu, Băieți de gașcă, 2005); „să-ți bați copiii cu ziarul ud” (George Volceanov, Dicționar de argou al limbii române, 2006). Formula de insistență „nu alta!” subliniază de fapt, tocmai prin exces, caracterul ficțional și ludic al expresiilor superlative.
Expresia nu mai poate fi folosită azi în mod inocent, ca simplu automatism; riscul de a trimite către realități sociale dramatice și de a răni sensibilități actuale e mare, ceea ce nu exclude totuși decizia unor vorbitori de a șoca în scop umoristic și în cunoștință de cauză.
