În 1939, scriitorul german Thomas Mann a publicat eseul „Bruder Hitler” („Frate Hitler”), în care respingea mitul reconfortant al lui Adolf Hitler ca monstru suprauman. În schimb, Mann îl descria pe Hitler ca pe un ratat mediocru și leneș, a cărui putere distructivă provenea tocmai din caracterul său obișnuit. Incapabil să muncească susținut și copleșit de cerințele vieții de zi cu zi, Hitler poseda totuși o abilitate extraordinară: capacitatea de a vrăji și mobiliza mulțimile.
Cum a reușit atunci cineva atît de banal să cucerească o societate atît de educată și de sofisticată ca aceea germană? Răspunsul lui Mann a fost că politica democratică nu este niciodată pur rațională. Instituțiile sale ascund un substrat mai primitiv, care îi recompensează pe cei care pot atrage atenția alegătorilor și le pot dirija emoțiile, adesea în detrimentul complexității și substanței.
În vreme ce președintele american Donald Trump continuă să prevaleze în discursului politic din Statele Unite și dintr-o mare parte a lumii, eseul lui Mann – alături de Muntele vrăjit, capodopera sa din perioada interbelică – oferă lecții valoroase. Ideea centrală a lui Mann este că personalități precum Hitler nu au succes pentru că sînt excepționale, ci pentru că activează predispoziții inerente societăților democratice. În acest sens, Trump este produsul unei preferințe larg răspîndite pentru spectacolul ieftin și al unei dorințe de apartenență care prevalează adesea asupra gîndirii critice.
Multe dintre mecanismele identificate de Mann ca fiind responsabile pentru ascensiunea lui Hitler sînt exasperant de relevante și astăzi. În primul rînd, minciunile și ficțiunile nu trebuie să conțină un sîmbure de adevăr; ele trebuie pur și simplu să se răspîndească rapid și să apeleze în mai mare măsură la sentimente decît la rațiune.
În era Trump, întrebarea-cheie nu este „ce anume s-a întîmplat de fapt”, ci „a cui versiune a evenimentelor a fost amplificată cel mai agresiv prin intermediul rețelelor sociale”. Să luăm, de exemplu, împușcarea mortală de către agenții US Border Patrol din Minneapolis a lui Alex Pretti, un asistent medical de 37 de ani specializat în terapie intensivă și cetățean american. Imediat după incident, înalți oficiali ai administrației, printre care și secretarul pentru Securitate Internă, Kristi Noem, au afirmat că Pretti i-ar fi atacat pe agenți și l-au etichetat drept „terorist intern”. Aceste afirmații au circulat rapid și au continuat să circule chiar și după ce imaginile video și mărturiile martorilor oculari le-au contrazis.
Un alt mecanism descris de Mann este transformarea nemulțumirilor personale în chestiuni de onoare națională. Amenințările lui Trump de a anexa Groenlanda cu forța oferă un exemplu frapant. Potrivit scrisorii sale adresate prim-ministrului norvegian Jonas Gahr Støre, el a fost motivat – parțial, cel puțin – de resentimentul că nu a primit Premiul Nobel pentru Pace.
Mann a susținut că succesul demagogilor depinde nu atît de strălucirea strategică, cît de circumstanțele favorabile și, mai presus de toate, de lipsa de rezistență. Refuzînd să-l mitologizeze pe Hitler ca geniu politic, el a arătat cum instituțiile – și oamenii dinăuntrul lor – cedează treptat, interpretînd intimidarea ca simplă retorică, pînă cînd aceasta se transformă în practică obișnuită.
Nu găsim nici o consolare la Thomas Mann, pentru că el nici nu oferă vreuna. El l-a numit pe Hitler „frate” pentru a sublinia faptul că demagogia fascistă se bazează pe impulsuri care există în fiecare dintre noi. Viziuni similare întîlnim și în romanul Inima întunericului al lui Joseph Conrad, și în serialul Twin Peaks al lui David Lynch: întunericul îl vedem în afara noastră, dar și atunci cînd ne uităm în oglindă. Privit din acest unghi, Trump funcționează ca un fel de supapă de siguranță, care diminuează presiunea cerinței de a te comporta virtuos și le permite susținătorilor săi să aclame forța brută, dominația și răzbunarea.
Dar Mann nu a susținut că toți oamenii sînt răi. El a insistat, mai degrabă, că personaje precum Hitler ajung la putere atunci cînd aceste impulsuri întunecate sînt hrănite și recompensate în mod repetat. Spectacolul funcționează numai dacă noi îi furnizăm energia.
Plăcerea abandonului moral și efectul intoxicant al brutalității pot duce la gropi comune. Orașul meu natal, Gdansk, știe prea bine ce se întîmplă atunci populismul e lăsat să se desfășoare. Cînd istoricul Timothy Snyder a descris această regiune ca „Bloodlands” („Tărîmul morții“), el nu a folosit o metaforă, ci a enunțat un fapt istoric. Aici, la Westerplatte, au fost trase primele focuri de armă ale celui de-al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939.
Cu toate acestea, Gdansk nu e doar un simbol al catastrofei. Este și locul de naștere al mișcării Solidarnosc a lui Lech Walesa, care a jucat un rol decisiv în prăbușirea comunismului în Europa. Această istorie a rezistenței populare îi poate inspira pe locuitorii orașului Minneapolis. Avînd în vedere răspunsul lor organizat în fața violenței exercitate de Immigration and Customs Enforcement / ICE (Serviciul de Imigrare și Control Vamal), sub pretextul aplicării legii federale privind imigrația, Minneapolis ar putea deveni pentru SUA ceea ce Gdansk a fost odată pentru Polonia și Europa Centrală, demonstrînd cum activismul civic se poate opune normalizării brutalității oficiale.
Fără îndoială, lupta împotriva impulsurilor întunecate care animă trumpismul e fără sfîrșit. În Muntele vrăjit, bătălia pentru sufletul tînărului protagonist naiv Hans Castorp se dă între doi mentori rivali: Lodovico Settembrini, care reprezintă democrația și puterea emancipată a rațiunii și științei, și Leo Naphta, a cărui retorică revoluționară maschează o logică reacționară care îmbrățișează teroarea, violența și războiul.
Aceeași luptă pentru sufletul lumii se desfășoară acum în multe locuri – din Ucraina pînă la străzile marilor orașe americane. Rezultatul ei nu e predeterminat. Chiar dacă umanitatea are o moștenire întunecată, ea are și o capacitate înnăscută de a învăța și de a se schimba. Pentru ca acest lucru să se întîmple, trebuie însă ca mai întîi să facem ceea ce ne-a cerut Thomas Mann: să recunoaștem înrudirea noastră cu cei care cedează tentației autoritare și să acceptăm că sîntem făcuți din același aluat. Numai o astfel de conștiință morală poate împiedica demagogia și represiunea care au definit secolul al XX-lea să prevaleze din nou.
Grzegorz Kwiatkowski, artist rezident la Fortunoff Video Archive for Holocaust Testimonies (Arhiva video Fortunoff pentru mărturii despre Holocaust) de la Universitatea Yale, este scriitor, poet, muzician, activist și co-curator al proiectelor academice de la Universitatea Oxford.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Foto: Thomas Mann
