Am citit pe undeva teoria că participarea României în calitate de observator la lucrările Consiliului Păcii inițiat de președintele Trump ar fi un fel de tentativă europeană de a păstra un dialog cu administrația americană fără ca guvernele din UE să se expună oprobriului public în țările lor. Altfel spus, Nicușor Dan ar juca rolul unui fel de Ceaușescu democrat intervenind ca facilitator al discuțiilor despre Orientul Mijlociu și alte subiecte majore din arena internațională. Explicația asta nu răspunde totuși la întrebarea esențială: cum rămîne cu publicul din România? Oricît de europeni și iscusiți sînt Nicușor Dan și apropiații săi, ei reprezintă totuși România. Și în România nu au dat încă suficiente detalii despre această decizie.
Politica românească are acest dar al non-explicației. Există undeva acolo senzația că publicul nu poate și nu trebuie să știe sau să înțeleagă prea multe. E un fel de ciocoism, inconștient de cele mai multe ori, manifestat îndeobște prin emiterea pe bandă rulantă de clișee și propoziții care nu spun nimic. Calicimea nu are acces la sfere înalte. Ei nu văd cerul, îi ținem la nivel de nevoi imediate. Nu pot conceptualiza sau înțelege nuanțe. Am scris de mai multe ori în acest spațiu că, dincolo de diferențe doctrinare și viziuni asupra lumii, România are nevoie disperată de o reformă a limbajului politic. Sentimentul de necinste care vine inclusiv dinspre politicieni onești este bine documentat în toate cercetările. Or, cînd majoritatea populației are senzația că e mințită, fie și prin omisiune, știm ce se întîmplă. Și nu mă refer aici la a publica fără discernămînt detalii sensibile, ci la a oferi oamenilor o privire asupra procesului de decizie și asumarea fermă a concluziilor.
Revenind la Consiliul Păcii, nu e clar ce face președintele nostru acolo. Trimite semnale, preia mesaje prea sensibile pentru WhatsApp sau Signal? Și dacă vrea să fie Ceaușescu, s-a consultat cu Berlinul sau Parisul? Predecesorul său informa selectiv Moscova. Poate vrea doar să fie văzut la o masă – o imagine cu doar cîteva grade peste salutul de chelner al lui Liviu Dragnea la inaugurarea primului mandat Trump. Are și alte întîlniri „în marginea” summit-ului? Un drum la Davos nu a fost considerat util, la fel München. Care sînt argumentele pentru aceste alegeri? Cred că expresia care definește cel mai bine politica externă românească e „am fost schizofrenic, acum sîntem amîndoi bine”. Aproape toate pozițiile noastre publice sînt ambigue, lasă loc de interpretări și creează confuzie. Asistăm letargic la schimbarea lumii, apoi executăm brusc cîte un salt dintr-ăsta către nimic. Navigăm prin ape periculoase cu mîinile la ochi, nu pe cîrmă și ne gîndim că, statistic, sînt niște șanse să nu lovim o stîncă. Să nu eșuăm. Să nu ne scufundăm. Probabil e adevărat, dar lăsînd pasagerii în ceață, riști să schimbe cu toții nava.
Mie, unuia, imaginea președintelui României într-o poză de complezență cu Aleksandr Lukașenko, Abdel Fattah El-Sisi, Viktor Orbán și Nayib Bukele nu mi se pare chiar un triumf al diplomației. Din contra. România și-a ales acest președinte tocmai pentru că nu a dorit un Lukașenko. Sigur, veți spune că nu putem alege președinții altora și ar fi adevărat. Dar putem avea discernămînt. Avem? Nu știm, pentru că președintele nostru face anunțuri importante publicînd rumeguș pe Facebook. În apărarea președintelui, s-a spus foarte des că relația cu Statele Unite e importantă și de aceea merge la Consiliul Păcii. Nici un om întreg la minte nu ar nega importanța Americii pentru securitatea României. Dar faptul că alegem aproape disperați să facem un gest pe care alte țări cu respect de sine mai ridicat l-au refuzat indică un eșec major al diplomației românești. Nu am fost în stare de altceva, deci încercăm această mică fentă prin care flatăm orgoliul președintelui Trump.
Cred că ar fi tare util să vedem publicat pe undeva numărul de întîlniri pe care reprezentanții statului român le-au avut în ultimul an cu membri ai mediilor politice americane. La fel și subiectele discutate. Cît a investit MAE în diplomații români de la Washington? În vremurile astea, numărul lor e același ca acum zece ani? Pentru că dacă e, vom continua să încercăm, cu diverse grade de disperare, să dăm șmecherește cîte o lovitură în minutul 91. Asta după ce am petrecut timpul regulamentar de joc dînd neconvinși mingi în tribune sau tăvălindu-ne mioritic pe teren și explicînd oricui vrea să audă că sîntem mici și avem și ghinion. Nu cred că are rost să întreb ce face statul român pentru a se pregăti pentru o eventuală schimbare de direcție a administrației americane în doar trei ani. Sînt sigur că e cineva acolo care nu se gîndește la asta.
