Trebuie să admit că actualul președinte al Statelor Unite m-a preocupat nepermis de mult în ultimele luni. Aparent, e anormal să fie așa. Omul nu are nimic de oferit. Suferă, în mod evident, de anumite tulburări emoționale și nici nu sclipește de inteligență (așa cum încă bănuiesc/speră admiratorii lui, în ciuda numeroaselor, strigătoare la cer, contraargumente). Prin urmare, ce mă face în continuare atent la personajul amintit, cu un fel de masochistă stare hipnotică? Aș putea răspunde că Trump este pînă la urmă, cu sau fără adeziunea mea, liderul lumii libere și orice decizie a lui ne afectează pe toți automat, inclusiv pe mine. Dar, trebuie să fiu sincer, nu doar din acest motiv îl urmăresc pe ipochimen cu o încordare aproape dureroasă. M-am analizat atent și mi-am dat seama că există un motiv mai subtil și mai puternic totodată în minuțioasa mea observare a ocupantului Biroului Oval. Motivul în cauză nici măcar nu este președintele propriu-zis – cu siguranță, prea simplist și, cum precizam, prea plictisitor pentru a mă ține în priză atîta vreme –, ci ceea ce el reprezintă: America.
Am spus-o și în alte articole, Statele Unite au fost pentru mine, de-a lungul timpului, imaginea celei mai bune dintre lumile posibile de pe Pămînt. Cu toate defectele și controversele lor inevitabile. Conglomeratul de culturi, rase, etnii și tradiții de peste Ocean a părut să găsească – paradoxal, în chiar eterogenitatea sa – secretul omogenității necesare unei dezvoltări formidabile (economice, politice, sociale, științifice și intelectuale), complet fără precedent în istoria umanității. O astfel de înflorire – repet, oarecum paradoxală, venită din realități la întîia vedere contradictorii – s-a întemeiat pe cîțiva piloni comportamentali ai întregului grup: hărnicia/disciplina puritană a muncii (element de supraviețuire într-un continent nou și, inițial, foarte ostil), libertatea (cheia de boltă a năzuințelor emigrantului evadat din vechea civilizație a „captivității”), legea (factorul de echilibru în spațiul tuturor posibilităților, deopotrivă benefice și maligne) și generozitatea (fără colaborare și solidaritate, viața în Lumea Nouă ar fi devenit imposibilă, iar colaborarea și solidaritatea izvorăsc nemijlocit din dărnicie).
Așa s-a creionat spiritul Americii în mintea mea, dar nu numai: „visul american” a ajuns un concept familiar întregii planete tocmai datorită istoriei transatlantice fabuloase care l-a creat. Seriozitatea, rigoarea și principialitatea americană au cucerit lumea. Deschis ori ascuns, tot mapamondul a dezvoltat fascinație pentru stilul american. În anul 2016 însă o primă fisură se produce în această arhitectură a (aproape) perfecțiunii istorice. În țara profesionalismului obligatoriu este votat ca președinte un ins din afara politicii (profesioniste), cu trecut deloc compatibil cu profilul unui lider de un asemenea nivel. Eu am comentat asupra curiozității menționate, imediat după alegerea lui Donald Trump în primul mandat la Casa Albă, într-un articol din Dilema veche intitulat „Un duh necurat“ (noiembrie 2016). Nimeni nu mi-a dat atenție atunci și era cît se putea de firesc. Trump promitea chestii nemaivăzute. Avea putere financiară și deținea notorietate ca vedetă de televiziune. Oamenii din România și de pretutindeni credeau că va fi altceva (azi aș zice că a și fost altceva, dar nu cum ne-am fi dorit). Criticile nu-și aveau rostul și, implicit, ecoul în contextul respectiv. Începea un nou tip de spectacol politic și toți așteptau, nerăbdători, să-l vizioneze.
Totuși, eu mă bazam pe niște informații în articolul anti-trumpist („anti-trumpism” de pionierat) din 2016. Pe parcursul stagiului doctoral american din anii ’90, îl „cunoscusem” pe (mai tînărul) Trump. Un „erou” al știrilor de scandal de pe toate canalele. Divorțuri cu istericale, aventuri promiscue, escrocherii, falimente etc., etc. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut atunci că un astfel de specimen va ajunge președintele Statelor Unite. În episodul Congresului din 2020, el a dovedit, cu asupra de măsură, ce fel de lider era. În pofida evidențelor, în 2024, majoritatea americanilor l-au votat din nou. Lăsăm la o parte „condițiile” – Kamala părea și ea din altă lume, religia woke o luase razna, planeta dădea semne de război mondial (pe care fanfaronul se lăuda că-l va opri în 24 de ore) ș.a.m.d. Cum-necum, Trump a devenit iarăși președinte, oferind la inaugurare (alături de bizarii săi acoliți), dar mai ales ulterior, un show grotesc, demn de societățile ignare, iar nu de o superputere de talia Americii. E în declin civilizația apuseană (id est americană), lucru despre care diverși analiști serioși vorbesc tot mai des, sau a sosit mult-anticipata „idiocrație” la nivel planetar? Greu de răspuns. Ceea ce rămîne sigur, din păcate, e că politica, aidoma literaturii odinioară, a (re)inventat suprarealismul. Cu o diferență. În literatură, suprarealismul a fost bun.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
