Casele – și, prin extensie, construcțiile de orice tip – povestesc mult și foarte bine despre istorie și oamenii ei. Conacul Brătianu – Vila Florica din orașul Ștefănești, județul Argeș –, ca multe alte construcții asemenea, ar putea primi mai des și mai consistent cuvîntul spre a povesti despre alte timpuri, nu cu zadarnică nostalgie, ci poate cu avantajoasă luare-aminte și întru simpla delectare.
După ce s-a căsătorit cu Pia Pleșoianu, Ion C. Brătianu a început construirea casei de la Florica, pe moșia cu același nume. Prin 1858. Nu înainte, însă, de a cumpăra via Floreasca, aflată în apropierea domeniului, vie de care a avut grijă toată viața, pe care a îngrijit-o și exploatat-o după metodele științifice ale viticulturii occidentale – și acestea, viile și vinul, povestesc la fel de mult și de bine despre istorie și oameni.
Construcția conacului Brătianu a pornit de la o casă deja existentă pe terenul în cauză, atestată în 1829, cu patru camere și o pivniță pentru vin. Interesant, dar totodată îndreptățit, una dintre încăperi era camera turcească unde se afla un lin (vas în care se adună și se storc strugurii) din care vinul se putea scurge în pivniță. Peste demisol și parterul vechii clădiri a fost adăugat un etaj incluzînd cîteva încăperi, iar parterul a fost extins cu o terasă.
Finalul secolului, mai exact anul 1890, a însemnat încă un nivel adăugat Vilei Florica, etajul al doilea, de data aceasta sub supravegherea lui Ion I.C. Brătianu. Camera războaielor de țesut, camera de studiu a lui Ion I.C. Brătianu, o scară și podul mare au fost incluse în acest etaj. Plus biblioteca, iar aceasta, împreună cu biblioteca de la parter (ambele cu decorații interioare speciale), datorită diversității și multitudinii de cărți, incunabule, reviste, colecției de timbre și celei numismatice, l-au determinat pe Constantin Argetoianu să considere biblioteca de la Florica „cea mai însemnată bibliotecă particulară din România”. În prezent, în biblioteca de la parter se află una dintre puținele piese de mobilier original, o masă din secolul al XVI-lea din lemn de cireș, realizată conform unei metode tradiționale arabe, achiziționată de Ion C. Brătianu în 1860 la o licitație în Paris. Scara de acces de la intrarea principală, plafoanele sculptate cu ceramică încastrată și o bancă din lemn de cireș sînt alte elemente originale care au scăpat din negura istoriei. Se adaugă la acestea și ușile de acces ale salonului turcesc și fereastra sa cu geamuri de cristal. Prin care, în anul 1948, nu s-a întrezărit cer limpede. Conacul a fost naționalizat, trecut apoi în patrimoniul Gospodăriei de Partid și transformat în casă de oaspeți pentru nomenclatura comunistă începînd cu 1970.
Din fericire, în prezent este Muzeul Național Brătianu. Și are multe de povestit.
