Nici nu se sfîrși bine vara lui 1939 și izbucni al Doilea Război Mondial care avea să răvășească Europa timp de cinci ani, opt luni și șapte zile. În iulie 1940, Franța capitulă în fața Germaniei, iar la Vichy fu instalat guvernul marionetă al mareșalului Pétain. Le Corbusier vede în asta o oportunitate, în timp ce partenerul lui de proiectare, Pierre Jeanneret, pleacă din Paris și intră în Rezistență. În august 1940, Le Corbusier se mută la Vichy pentru a fi aproape de noul guvern pe care începe să-l bombardeze cu propuneri. Se autointitulează expert în organizarea teritoriului național și trimite un memorandum către Pétain prin care se oferă să reformeze urbanismul. Ce ar fi însemnat acest lucru? Posibil, aplicarea Planului Voisin, care prevedea demolarea Parisului istoric din zona Marais și înlocuirea acestuia cu zgîrie-nori cruciformi. Animat de un oportunism întrecut doar de originalitatea propriilor opere, Le Corbusier propune igienizarea țării prin arhitectură și disciplinarea tuturor celor care s-ar fi opus. Din fericire pentru Franța, guvernul conservator îl consideră totuși prea radical și nu îi încredințează funcții administrative, iar Le Corbusier se refugiază, o vreme, în pictură.
La E.1027 sînt cazați soldați italieni, amatori ai vinurilor franțuzești și care, ca să alunge plictiseala, organizează concursuri de tir. Țintele sînt chiar picturile murale ale lui Le Corbusier care, prin geometrie și linie, invită la verificarea preciziei după lungi bacanale. După 1943, casa este ocupată de soldați germani care continuă tradiția. La sfîrșitul războiului, Jean, lipsit de forța financiară necesară reparațiilor, primește înapoi o clădire decrepită. În 1949, Le Corbusier revine în scenă și îi trimite o scrisoare lui Badovici, păstrată în arhivele Le Corbusier și citată de Beatriz Colomina, în care arhitectul se apără, explicînd că picturile murale fuseseră gîndite ca un cadou pentru Jean, pe care să nu-l poți arunca: „Mes peintures murales, cadeaux gratuits à la maison de Badovici et Helen Grey…”. Acest text e foarte interesant din cel puțin două puncte de vedere. Primul, expresia „cadou gratuit”. Orice cadou ar trebui să fie gratuit. Pleonasmul lui Le Corbusier sugerează faptul că el considera de mare valoare acele murale prin care, cumva, îmbogățise considerabil casa, suprapunîndu-și autoratul neautorizat peste acela al lui Eileen Gray și Jean Badovici. Al doilea, schimbarea numelui autoarei, ca și cînd nu ar fi fost important, o nouă tentativă simbolică de diminuare a importanței acesteia, pe care, pare-se, Le Corbusier nu o putea accepta: o diletantă, o femeie, să poată proiecta așa casă frumoasă și modernă era de-a dreptul inacceptabil pentru marele arhitect!
Și, în 1952, cine revine în persoană la Roquebrune-Cap-Martin? Ați ghicit, desigur: Le Corbusier. El duce tratative cu proprietarul restaurantului aflat un pic mai sus de E.1027 și capătă de la acesta dreptul de a-și construi o gheretă în schimbul proiectării gratuite a cinci unități de cazare pentru turiști, pe aceeași proprietate. Așa apare „Le Cabanon” al lui Le Corbusier, o colibă din bîrne la exterior și modernistă la interior, de unde, prin ferestrele mici, ca de cazemată, marele arhitect putea privi atît marea, cît și mult-rîvnita reședință a lui Jean Badovici, omul care nu i-o vînduse, care îl dăduse afară și care acum, în anii de după război, arată bolnav.
De acolo, din micuțul Cabanon, Le Corbusier pîndește ca un corb moartea lui Jean, în a cărui casă își petrecuse vacanțele pînă ce o vandalizase. Aceasta survine la București în 1956 și, în 1960, superba E.1027 este scoasă la licitație pentru că moștenitoarea ei, sora lui Jean, trăitoare în România comunistă, nu poate deține proprietăți în străinătate. Atent la oportunitățile favorabile pe care viața ți le scoate în cale, Le Corbusier prinde ocazia din zbor și convinge o prietenă bogată să cumpere proprietatea de la masa succesorală a lui Jean Badovici, reprezentată printr-un administrator judiciar francez. Astfel, văduva elvețiană Marie-Louise Schelbert, amatoare și colecționară de artă, devine proprietara casei proiectate de Eileen și Jean. Mai departe, istoria imobilului nu consemnează investiții de renovare ori sejururi ale elvețiencei petrecute acolo. Însă e cert că, după 1960, Le Corbusier și-a petrecut vacanțele de vară la Cabanon, la cîțiva metri mai sus de E.1027, și că, de fiecare dată cînd cobora la plajă sau suia la Cabanon, trecea pe lîngă aceasta și avea și cheia. Acolo, în apele albastre ale plajei Buse, avea să-și dea Le Corbusier ultima suflare, înotînd în pofida sfatului medicului. Totuși, trebuie spus că marele arhitect declarase în repetate rînduri că acolo i-ar plăcea să moară, iar dorința i s-a împlinit în 1965.
În 1972, Eileen Gray a fost înnobilată de London Royal Society for Arts cu titlul Royal Designer for Industry. În 1976, la venerabila vîrstă de 98 de ani, trece la cele veșnice după ce, cu doar trei ani în urmă, semnase un contract prin care autoriza reproducerea fotoliului Bibendum, una dintre cele mai îndrăgite piese de mobilier din toate timpurile, creat de artistă în 1926. Măsuța metalică cu înălțime ajustabilă, creată special pentru E. 1027, se vinde și astăzi cu foarte mult succes. Marie-Louise Schelbert mai trăiește pînă la începutul anilor 1980, dar de vilă se ocupă mai mult prietenul ei, Peter Kägi. Acesta sustrage din casă piese de mobilier originale, proiectate de Eileen Gray, le dosește într-un depozit, iar apoi le vinde la licitație, doar cu cîteva zile înainte ca Marie-Louise Schelbert să fie găsită moartă în propria locuință. După decesul acesteia, Peter Kägi devine proprietarul casei de pe țărmul mării, pe care o transformă într-o destinație clandestină pentru consumul de droguri și orgii. În 1996 este găsit asasinat în vilă de către grădinarul care este prins de poliție în timp ce fuge la volanul mașinii lui Kägi, un Rolls-Royce. Din declarațiile lui, proprietarul îi refuzase achitarea unor servicii ilegale și imorale. După acest episod sîngeros, casa e locuită doar de oameni ai străzii pînă în 1999, cînd este achiziționată de agenția franceză Conservatoire du Littoral, care o și restaurează, remobilînd-o conform fotografiilor publicate de Jean Badovici în numărul din 1929 al revistei sale Architecture vivante. Picturile murale ale lui Le Corbusier sînt păstrate. Deși alterează proiectul gîndit de Gray și Badovici, ele sînt parte a patrimoniului cultural francez. Din 2021, E.1027 poate fi din nou vizitată, împreună cu Cabanon-ul lui Le Corbusier și cele cinci căsuțe de camping ale restaurantului L’Étoile de Mer.
Crezul lui Eileen Gray a fost acela că o casă nu trebuie să fie o operă de artă. Ea este făcută să ofere locuitorului acea intimitate unde să se poată simți ocrotit și deveni el însuși. Faptul că E. 1027 a fost încadrată în categoria monumentelor istorice arată că dăruirea, sensibilitatea și iubirea sînt ingredientele de care uneori chiar și istoria are nevoie.
Credit foto: Wikimedia Commons
