Două declarații ale ministrului interimar al Educației și Cercetării au atras atenția recent. Prima este că absolvenții de studii universitare ar trebui să fie legați contractual de practicarea în România un număr de ani după absolvire. Dezbaterea publică pe subiect a fost relativ vizibilă. A doua a fost legată de faptul că unele facultăți pregătesc studenți care nu profesează ulterior în domeniu și astfel ar fi oarecum inadecvate pe piața studiilor.
Despre prima idee se poate discuta rațional. Dacă statul investește consistent în formarea unor specialiști în domenii deficitare – medicină, inginerii strategice, cercetare de vîrf – e legitim să caute formule prin care această investiție să se întoarcă, măcar parțial, în beneficiul comunității. Problema e de calibru și de proporție, nu de principiu. Există țări care au găsit soluții contractuale sau stimulative fără a transforma absolventul într-un fel de „bun public” confiscat administrativ.
A doua afirmație mută discuția pe un teren mai periculos. Ideea că o facultate ar fi inadecvată pentru că absolvenții ei nu ajung să practice exact în domeniul diplomei trădează o viziune reductivă asupra universității. În logica aceasta, studiile superioare ar trebui să funcționeze precum vechile bresle medievale: intrai ucenic pe lîngă un meșteșugar, deveneai calfă, apoi meșter și practicai toată viața aceeași meserie, în interiorul unui sistem închis. Formarea era strict tehnică, iar scopul ei era reproducerea unei competențe precise.
Universitatea modernă s-a născut tocmai din depășirea acestei logici. Chiar și primele universități europene, departe de a fi simple școli profesionale, erau comunități de dezbatere teologică, juridică, filosofică. În secolul al XIX-lea, modelul humboldtian a adăugat explicit ideea că universitatea formează nu doar profesioniști, ci personalități autonome, capabile de gîndire critică și de cercetare. A reduce totul la adecvarea imediată pe piața muncii înseamnă a comprima această tradiție într-o grilă contabilă.
Desigur, există domenii unde corespondența este structurală. Nu poți practica medicina fără studii medicale, nici arhitectura fără formare specifică. Dar a transforma această exigență particulară într-un criteriu universal pentru toate domeniile înseamnă a ignora natura diferită a cunoașterii. Un absolvent de Litere care ajunge în comunicare, un istoric devenit manager, un fizician intrat în IT nu sînt dovezi ale eșecului universității, ci ale flexibilității formării sale. Competențele dobîndite – analiză, argumentare, capacitate de sinteză, rigoare – sînt transferabile. Fratele meu, după ce a absolvit Medicina, apoi rezidențiatul și a lucrat cîțiva ani în domeniu, s-a reprofilat apoi în domeniul vînzărilor, lucrînd astăzi într-o mare firmă din Marea Britanie.
Societatea actuală, neliniștită și grăbită, cere randament imediat. Vrea diplome care să garanteze posturi și salarii într-un interval predictibil. În acest climat, universitatea riscă să fie împinsă înapoi spre un model tehnicist, aproape corporatist, în care valoarea unui program se măsoară exclusiv prin procentul de angajare în domeniul strict al diplomei. Dar educația nu este doar o funcție de resurse umane.
Rolul ei este și acela de a forma oameni capabili să înțeleagă lumea, nu doar să ocupe un post în ea. Dacă universitatea devine doar o anexă a pieței, vom avea poate absolvenți mai ușor de contabilizat, dar nu neapărat cetățeni mai capabili să gîndească, să critice, să inoveze. Aș spune că scopul minim este să ofere competențe transferabile care permit inserția profesională, dar scopul maxim este să formeze oameni capabili să înțeleagă lumea, nu doar să ocupe un post în ea. Universitatea nu trebuie să producă absolvenți „captivi” domeniului diplomei lor, ci oameni capabili să se repoziționeze, să învețe continuu, să gîndească critic. O societate care confundă formarea cu dresajul profesional riscă să redescopere, sub o formă modernizată, vechea mentalitate a breslei.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
