Ca să vedeți cum sîntem, o întîmplare reală: un ministru al Guvernului Bolojan, în primele zile de după instalare, preluînd portofoliul predecesorului său, a văzut că acesta semnase un angajament să realizeze o anumită lucrare extrem de complicată și de mare într-un interval neverosimil de scurt. Angajamentul era parte a deja faimosului PNRR – adică, dacă îl faci, primești bani, dacă nu, se taie porția corespunzătoare de bani din suma totală alocată României. Termenul de execuție era foarte aproape. Interesîndu-se, noul ministru a aflat că nu se făcuse absolut nimic în direcția asumată. Birocrația nu mișcase nici măcar primele hîrtii, necum să existe ceva pe teren. Cum, repet, oricum termenul asumat era nerealist, noul ministru a pus mîna pe telefon și a sunat predecesorul ca să înțeleagă: „Cum te-ai gîndit cînd ai promis că faci atît de repede treaba asta? Care a fost ideea pe baza căreia ai semnat acest angajament?”. Răspunsul a fost stupefiant: „Știam că termenul e nerealist, dar aparatul din minister mi-a spus să semnez chiar dacă e imposibil să realizăm ce am asumat pentru că, oricum, Comisia va proroga termenul. Nu-i nimic dacă nu îndeplinim obiectivul asumat, vom merge la Bruxelles, le vom spune că dintr-un motiv sau altul trebuie să renegociem termenul, iar ei vor accepta în cele din urmă, că PNRR trebuie să se facă“. „Bine, dar nu s-a mișcat nimic în minister.” „Păi, sigur“, zice vechiul ministru, „dacă toți eram siguri că vor proroga termenul, ce rost avea să facem ceva?” Înțelegeți cu ce mentalitate lucrează birocrația centrală proiectele europene și de ce sîntem în urmă cu ele. Dar nu luați această istorioară adevărată doar ca o probă privitoare la proiectele europene. Gîndiți-vă că aceeași mentalitate există în toate direcțiile.
Se pare că guvernele României nu pot trăi decît în două ipostaze bugetare: fie cheltuiesc aiurea, fie taie cheltuielile aiurea. Conștient că e trecător ca un efect olfactiv, guvernantul român trăiește frenetic prezentul zilelor sale de guvernare ca pe un fel de moment astral al planetei. Tot ceea ce a fost înainte de el este o nenorocire, tot ceea ce va veni după el va fi o eroare, el este o fericire și o binecuvîntare, el este culmea irepetabilă a administrării domeniului peste care l-a pus partidul. O trăsătură importantă a guvernantului român este că nu poate administra banii cu gîndul la ziua de mîine, avînd grijă să nu repete greșelile de ieri. Pentru el, totul se întîmplă acum, în imediat. E drept să spunem și asta: guvernantul răspunde astfel unui popor hămesit. Noi vrem mai mulți bani în buzunar aici, acum, nu contează de unde, nu contează cum, nu contează ce preț vom plăti noi sau vor plăti cei de după noi pentru banii ăștia. Aici, acum, cît mai mult! Trăim un carpe diem smintit (avem bani, dăm cu ei pînă nu mai avem), apoi trecem tăieri brutale, paușale, sub o urgență care cere sacrificiu național. Nici guvernanții noștri, dar nici noi nu gîndim nici cheltuiala, nici tăierea. Cheltuim fără discernămînt și apoi tăiem fără discernămînt. Acest carpe diem inconștient se transferă în modul în care guvernanții se poartă cu bugetul țării. E ca și cum bugetul țării este inamicul nostru: cînd are îl jefuim, cînd nu are îl pedepsim.
Deunăzi, România a intrat în ceea ce se cheamă recesiune tehnică, adică am înregistrat două trimestre consecutive de declin economic. Reacția premierului Bolojan a fost: „Am început trecerea de la un model bazat pe deficit și consum, aparent generator de prosperitate, dar în fapt distrugător, la un model bazat pe investiții, productivitate, export și disciplină bugetară.
Recesiunea tehnică temporară face parte din costul anticipat și inevitabil al acestei tranziții, care ne va duce, în final, la o economie solidă, o creștere sănătoasă și prosperitate reală, pe baza a ceea ce producem, nu prin împrumuturi tot mai multe și tot mai scumpe”. Dl Bolojan are dreptate: schimbarea modelului economic este absolut necesară. Modelul economic spre care trebuie să mergem este „supply-side economy” sau, mai precis, o economie bazată pe teoria „supply-side economics”. Simplist, poate prea simplist, aceasta este un aranjament economic în care motorul creșterii este oferta (adică producția), care duce la stimularea cererii (consumului). După toate cărțile și mai ales după întreaga practică a acestui gen de economie, pentru că avem în istoria recentă o cazuistică bogată a aplicării acestui model, supply-side economy presupune:
1. Reduceri de taxe. În primul rînd, se reduc taxele pe venituri, pe cîștigurile de capital, pe profit pentru a stimula oamenii să lucreze mai mult, să investească, să se dezvolte. Sincer, eu aș duce taxele pe muncă la jumătate sau chiar mai jos pentru oricine ia al doilea job.
2. Dereglementare. Reducerea volumul de reguli și regulamente, restrîngerea birocrației duc, evident, la eliberarea inițiativei, la creșterea mobilității investițiilor, la deschiderea lesnicioasă a capacităților noi de producție.
3. Încurajarea investițiilor în echipamente, tehnologii noi, cercetare și capital uman (educație/formare, sănătate). Pentru investițiile în tehnologii și oameni mai ales, fiecare leu cheltuit de un privat în aceste direcții trebuie nu doar despovărat fiscal, ci și „protejat” cumva de stat: de pildă, prin cofinanțări, garantări, coparticipări etc.
4. Menținerea unui nivel relativ scăzut al dobînzilor. În orice caz, autoritatea trebuie să arate o disponibilitate clară că este înclinată mai degrabă să scadă dobînzile decît să le mențină sau să le crească, iar piața trebuie să înțeleagă această „preferință”, ceea ce ușurează creditarea.
5. Privatizare și contracting-out: Asta presupune creșterea integrității și eficienței în achizițiile publice, precum și profesionalizarea companiilor de stat spre a deveni interesante pentru investitorii privați.
Eu nu văd în politicile Guvernului nici una dintre aceste direcții clasice care duc la acest model economic. Așadar, mă întreb: chiar am pornit spre acest model economic? Mi se va spune, poate, că edificarea modelului este a doua etapă. În prima etapă trebuie distrus actualul model economic și abia apoi trecem la construcția noului model. Atrag respectuos atenția că scenariul filmului cu două sau mai mult episoade nu poate trece de primul episod dacă acesta înseamnă „uciderea” actualului model. Moartea ca o condiție a învierii este o idee teologică, nu economică. În realitate, înlocuirea vechiului model economic cu altul nou trebuie făcută într-un singur, lung, episod: dărîmi și construiești cu același gest, construiești pe măsură ce dărîmi. Deocamdată tăiem, oprim, suprimăm și ne lăudăm că cheltuim mai puțin. Dacă scopul e să cheltuim cît mai puțin, înseamnă că cea mai înaltă performanță ar fi să nu mai cheltuim deloc. Scopul ar trebui să fie să cîștigăm cît mai mult un cîștig cît mai sigur și mai constant.
Este corect, în context, să închei cu un comentariu. Criticile la adresa dlui Bolojan venite de la pesedei sau de la peneleii care au fost în guvernele anterioare (precum eterna tînără speranță Burduja, care acum are brusc o problemă cu cheltuielile statului) sînt dezgustătoare. Oamenii ăștia nu merită replică, ci un „Huo!” copios.
