Poetul Ion Pop, cunoscut profesor al universității clujene, academician, este unul dintre scriitorii luați azi ca reper de mai toate generațiile literare. Evoluția sa ca poet și ca exeget al avangardei arată un model exemplar de însușire a noului, de rafinare a formulei poetice. După ’90, modele literare românești, dar și ale artei în general, au polemizat direct sau tacit cu un mediu social aflat într-o evoluție dramatică. De multe ori polemicile între generații au fost destul de intense, crîncene chiar.
Domnule profesor, ce vă spun dvs. conceptele de minimalism sau mizerabilism, despre care s-a vorbit în presa literară cînd s-a încercat o actualizare a viziunilor noi în poezia tinerilor de azi? Sub aspect estetic, dar și ca atitudine, ca să zic așa, intelectuală.
Dacă ne întoarcem spre istoria poeziei românești moderne, „minimalistul” exemplar a fost, evident, Bacovia cel din Stanţe, adică din poezia ieșită din simbolism, părăsindu-l, de fapt, pentru un limbaj aproape deposedat de simboluri, de notație a faptului cotidian prozaic, comun, cu note de oralitate, un fel de însemnări zilnice obosite, ezitante, lăsate în derivă. Era partea cea mai „realistă” a liricii bacoviene, cu decor urban marginal şi cenușiu, cu un protagonist redus la condiţia de mecanism dereglat, sabotat de o lume ostilă pînă la strivire. O ironie dureroasă marca acest discurs sărac, lipsit de podoabe, de o frapantă autenticitate, aproape o transcriere de gesturi şi reflecții extenuate, solidare la poetul băcăuan cu propria destructurare şi dezagregare biologică. O astfel de solidaritate dintre existențial şi textual a rămas unică în literatura română: discontinuități, abateri de la ordinea gramaticală, puncte de suspensie trimițînd versul spre hăul istoric din imediata apropiere.
Vorbiți, vă rog, de această actualizare a modelului Bacovia, partea „realistă”, la generațiile de după ’90. Nu a fost o formă de protest?
Modelul Bacovia a găsit un teren fertil de reafirmare mai ales în zisa „perioadă de tranziție”, post-decembristă, excesiv prelungită, cu decepții pe toate planurile, într-o atmosferă de debusolare şi cu ambiguități politice, ținînd de ipocrizia şi sfidările fostei nomenclaturi devenite capitalist-agresivă, în peisajul dezolant al cartierelor de blocuri comuniste decrepite, insalubre, cu bieții copii abandonați ai străzii, „aurolacii” de jalnică amintire, precoci boschetari ai începutului de deceniu zece. Un nou „decepționism”, nu post-eminescian şi filosofic-schopenhaurian, ci cauzat de realități sociale descurajatoare, mizeria economică şi umană a acelei epoci au trecut în mod inevitabil în gramatica dezarticulată, sumbră, şi ostenită a noii poezii. Din păcate, puține scrieri ale acelui timp rezistă, iar continuarea la destui autori tineri a acestui „minimalism” al notației de date imunde ale imediatului a făcut şi mai face ecou acestor realități. (Filmul românesc de „nou val” a mers în aceeași direcție.) El a definit şi numitul „autenticism” al scrisului din preajma anului 2000 şi de după aceea, asociat cu deplasarea dinspre cultural şi intelectual spre biografic şi corporal, pe un fond de degradare a sistemului educațional, ce nu mai încuraja „cultura generală” umanistă şi care a limitat grav spațiul poeziei, coborînd limbajul în epidermic şi visceral şi eliminînd periculos dimensiunea reflexivă a actului poetic.
În Germania anilor ’70 chiar, tinerii poeți de atunci și de acolo au început să practice un tip de minimalism, ca o nouă formă de înnoire a poeziei și ca protest, un protest ușor, dar protest, față de poezia celor maturi, poezia celor de după război, din anii ’50-’60. Am aflat asta cînd am tradus un poet de limbă germană, care ținea de anii ’80 și care trăia la Viena, Bernhard Widder. Cu el m-am întîlnit recent la București și am vorbit despre generația sa.
Te referi la poezia germană de după anii ’60 – poate că a avut loc şi acolo un proces similar cu cel al reacției „optzeciste” faţă da aşa-numitul elitism şi estetism al poeţilor precedenți –, dar, dacă sîntem atenţi şi la transformările produse la tinerii poeţi germani de la noi, poate că modelul cel mai productiv pentru acea poezie a fost cel brechtian, mai rece şi mai auster, mai angajat în politic şi social. La noi, cred că un model pentru cei din anii ’80 a fost mai ales „generaţia războiului”, post-avangardistă – un Geo Dumitrescu, Caraion, Tonegaru, iar programul poetic, cel puțin acela afișat de Cărtărescu, Magda Cârneci şi alţii cîţiva, rezona destul de evident cu manifestul lui Geo Bogza şi al discipolilor săi din 1933, în revista expresiv intitulată Viaţa imediată: „Poezia pe care vrem să o facem“. A existat, pentru cei de la București, cum spuneam, şi sedimentul americanilor beat.
Vedem că datele naturii se schimbă. Se vorbește – și-n poezie direct sau indirect - de o natură a Inteligenței Artificiale. Deocamdată predomină o componentă socială la reacția implicită, în formă estetică sau de comentariu critic. S-ar spune că poetul – dar și intelectualul – simte, percepe cu mijloacele lui, că omul trebuie să-și regăsească valorile profund umane în acest context nou. Filozofii și la noi, nu numai la Sorbona, unde sînt eu, dar și în marile centre universitare din Europa sau SUA, vorbesc de epoca post-adevăr. Ce observați dvs., referitor la această viziune globală legată de natura din jurul omului, ca reacție în literatura română?
Dezbaterile despre Inteligența Artificială sînt importante, evident, şi sînt tot mai frecvente. Şi pline de neliniște. Nu cred că e vorba doar de o reacție de tipul celei a distrugătorilor de maşini din Anglia secolului al XIX-lea, care-şi vedeau periclitată munca fizică, ci de ceva cu mult mai grav. N-am nici o competență în acest domeniu, dar astfel de pericole pot fi totuşi intuite, şi le-au semnalat chiar specialiștii din domeniu. Căci, pe lîngă foarte marile avantaje în facilitarea muncii umane, zisa inteligență poate produce, dacă nu e atent supravegheată, şi daune ireparabile: în materie de creație literară și de cercetare științifică, diversele programe cibernetice şi „algoritmii” lor pot diminua pînă la anihilare participarea subiectului uman cu adevărat creator la construcția de texte literare, poezii, proză, teatru, pot crea grave confuzii în materie de cercetare științifică, îndemnînd la falsificarea unor contribuții, creînd confuzii în scara valorilor etc. Toate astea ar afecta profund însăși ideea de om creator, ar încuraja lipsa gîndirii proprii, a implicării subiective şi responsabile în actul de creaţie. Noţiunea de „post-adevăr” mi s-a părut șocantă şi foarte periculoasă, ca expresie a pierderii responsabilității rațiunii, a eticii, în consecința relativizării extreme, absurde, a ceea ce un Nietzsche preconiza ca necesitate a suspiciunii faţă de dogmele unor Adevăruri cu majusculă, abstracte, lipsite de conștiința interogativă a individului cugetător. Numai că în zilele noastre aceste relativizări extreme au intrat şi în practica oamenilor politici, clătinînd orice reper solid în relația dintre om şi lume, discreditînd chiar adevărurile evidente, elementare, și deschizînd calea tuturor manipulărilor, afectînd adînc chiar definiția omului fundamental. Dacă ne limităm la ceea ce se mai vede în „natura din jurul omului” în poezia românească mai nouă, mă tem că putem trăi mari decepții. Îi apreciez, din pricina asta, pe poeții relativ tineri care, ca Ștefan Manasia, de pildă, mai păstrează un foarte viu sentiment al naturii, cu prospeţimile şi fragilităţile ei mereu amenințate într-o lume de reziduuri impure.
La noi, parcă există o anume înfruntare între generațiile tinere de scriitori și cele ale celor consacrați. Are un fond de idei această confruntare sau cele două părți sînt despărțite în mare doar de anumite idei ce țin de administrație culturală? Ca exemplu, la un moment dat, a existat o confruntare între Uniunea Scriitorilor și o parte din gruparea PEN.
O astfel de „înfruntare” a existat întotdeauna, încă de pe vremea „disputei dintre antici şi moderni” din Franţa. Romanticii s-au opus „clasicilor”, avangarda a respins în chip radical tradiţiile, postmodernismul trăieşte pe un prag îndeajuns de neclar între îmbrăţişarea prietenoasă (dar şi „ironică!) a trecutului artistic şi literar, atingînd forme extreme de relativism la toate etajele culturii. La noi, cunoaştem polemicile „moderniștilor” lovinescieni cu tradiționaliștii de la Sămănătorul, de pildă, reacţiile avangardiste faţă de „morţii” predecesori, în numele înscrierii „în pas cu vremea”, înfruntările dificile din anii „realismului socialist” cu ideologia şi cenzura comuniste, aşa-numitul anti-estetism al generaţiei ’80 intrate în competiţie cu scriitorii „neomodernişti”. Iar după aceea, înfruntarea minimalist-autenticistă a ultimelor promoţii... Aceasta ţine şi de un conflict instituţional, dintre tinerii nemulţumiţi de unele practici ale Uniunii Scriitorilor, considerate abuzive şi discriminatorii, dar generat şi de ambiţii personale şi de grup din afara ei, care au menţinut ani de zile tensiuni nocive în lumea scriitoricească. Ceea ce numeşti „Gruparea PEN” cuprinde, totuşi, scriitori din toate generaţiile, care nu prea au motive de discordie, fiindcă militează pentru drepturile şi libertăţile scriitorilor din toată lumea...
Foto: arhivă personală
