O lume în care social media îi conferă fiecăruia posibilitatea de a-și exprima viziunea contestă rostul competenței în dialogul de idei. Omul de rînd nu mai are nevoie de voci cizelate care să-i articuleze (și să-i inspire) convingerile și să le integreze în discursul public sau să-l reprezinte în dialogul extins al ideilor și al comunităților. Însă asta nu schimbă faptul că ideile multor supărați din social media sînt realmente nearticulate, chiar imposibil de urmărit, neavînd nici o noimă. Încurajarea aspirației acestora de a avea relevanță fără prezență și așezarea lor, aparent, la aceeași masă virtuală cu cei care și-au cîștigat autoritatea prin muncă intelectuală înfăptuiește o nivelare degradantă. „Noii vocali” sînt introduși artificial într-un schimb de idei în care ei totuși nu sînt altceva decît unități gălăgioase cu ușurință înlocuite de boți.
În contextul acesta, este deosebit de ironic că tocmai la armate de boți (non-entități, non-ființe) apelează grupările care deplîng pierderea specificului național și a demnității, lamentîndu-se de „tehnosclavagismul” coordonat, chipurile, de la Bruxelles. Surprindem aici ipocrizia profitării de forța volumului fără corespondent în realitate, adică a unei forme aparte a masificării.
Masificarea are două fețe, legate între ele. Una dintre acestea este fenomenul cunoscut în științele sociale sub denumirea de colaps al contextului, prin care diversele comunități de care aparținem – familiale, profesionale, de divertisment –, bine delimitate în viața fizică, se contopesc într-un singur spațiu virtual nediferențiat. Acest spațiu nediferențiat conferă vizibilitate unor părți din noi pe care în viața fizică reușim să le restrîngem la locul lor adecvat. Astfel, în virtual, partenerii profesionali dobîndesc acces la preferințele noastre de lectură, de film, de obiceiuri alimentare; vecinii cu care facem schimb de rețete și observații despre vreme pot urmări viziunile noastre filosofice, profesorii noștri asistă la evenimentele familiale etc. Totul devine relevant pentru toți. Deși fiecare are dreptul de a-și aduce propriile condimente după gust la această supă primordială, exprimările multora rămîn un amalgam nearticulat de lozinci și etichete.
Această predispoziție la etichetare formează cea de-a doua față a masificării. Înregimentarea voluntară, dar irațională, la o terminologie gîndită de alții sacrifică individualitatea exprimării. Etichetarea, dincolo de abilitatea ei de a concentra răbufniri condamnatoare, trebuie analizată și în contextul inabilității maselor tot mai analfabete funcțional de a-și articula opiniile. Etichete precum „neomarxist” sau „fascistoid” sună oarecum firesc în discursul unor politologi (mai înflăcărați) care lucrează cu categorii abstracte, însă în gura omului de rînd neimplicat în dialogul academic al ideilor devin etichete care nu mai semnifică nimic decît dezlănțuire și aduc doar satisfacția nefastă a canalizării furiei într-o invectivă aruncată asupra celuilalt.
Dacă limbajul preluat fără discernămînt este una din fațetele „comunicării” virtuale, o altă ironie a efectului rețelelor de socializare, remarcată de oameni de cultură de la Umberto Eco la Jonathan Franzen, este amplificarea nimicului discursiv care, pînă la emergența virtualului digital, s-a limitat la crîșmă. Internetul, însă, nu conferă voce acelui strat social – „omul simplu” – pe care pînă la globalizarea discursului scris îl credeam cuminte, ci îi răpește pînă și protecția obscurității, fie și a birtului de pe colț, pe care o avea.
Dezlănțuirea în virtual nu este o autentică eliberare. Libertatea de exprimare nu este sinonimă cu libertatea exprimării. Faptul că exprimarea în sine este liberă – adică permisă sau posibilă – nu înseamnă că exprimarea aceea provine de la un om liber lăuntric. Tot așa, libertatea de gîndire nu este echivalentă cu libertatea gîndirii – faptul că omului îi este permis să gîndească ce vrea nu înseamnă că gîndurile pe care le exprimă se nasc din actul liber al gîndirii disciplinate. În formularea precisă a rafinatei scriitoare Rachel Cusk, libertatea „este profitul obținut de pe urma supunerii neobosite la legile creației și a stăpînirii lor. Degetele riguros antrenate ale pianistului de concert sînt mai libere decît ar putea fi vreodată inima înrobită a amatorului de muzică”. Un om liber este acela care se poate înfrîna și care rezistă pornirilor distrugătoare.
Agresiunea verbală în virtual, despre care se pretinde uneori că n-ar reflecta realitatea concetățenilor de treabă din viața de zi cu zi, nu se datorează doar întărîtării oamenilor din diverse interese, ci și falsei intimități născute în virtual. Manifestările noastre din virtual redau ceva din felul în care ne comportăm în intimitate. În cele mai apropiate legături dezactivăm inhibițiile firești care ne ajută să fim civilizați în raporturile formale sau oficiale. Dacă aruncăm etichete în virtual, cu mare probabilitate o facem și în momentele de mînie în viața fizică. Dacă este loc de compasiune creștină aici, ea nu trebuie să ia forma (auto)amăgirii că oamenii sînt altfel decît în virtual. Mai degrabă, se cuvine să conștientizăm că virtualul dezvăluie o față a noastră care ar trebui să fie rezervată doar acelor legături apropiate ce ne permit nu doar expunerea neprefăcută a hibelor, ci și vindecarea de ele – or această capacitate tămăduitoare îi lipsește virtualului.
Comunicarea pe rețele calcifiază expectorațiile momentane ale celor care participă intens. Fluxul rețelelor de socializare este un fals prezent, care desființează o dimensiune esențială a omului, devenirea. Ești ceea ce postezi. Imortalizînd tot, Internetul – prin crearea unui soi de backup al momentului decontextualizat – uzurpă și rolul memoriei personale. Însă gîndurile exprimate instantaneu nu sînt neapărat reale și autentice. O parte semnificativă dintre ele se află într-un stadiu de coacere a cărui hidoșenie este garantată în momentul în care sînt expuse prematur, fără să beneficieze de un timp de așezare. În cazul optimist, am putea constata că de-acum verba manent, însă într-o lume în care tot cuvîntul este consemnat, acelor cuvinte le este răpit tocmai prezentul viu care le permite maturizarea în interioritate.
Nu doar cuvîntul se devalorizează pe această cale, ci se depreciază reprezentarea ca atare. Proliferarea pozelor în comunicare, de pildă, anulează dictonul că o imagine ar valora cît o mie de cuvinte. În lumea potopului de fotografii, imaginea tinde să nu mai valoreze nimic, își pierde funcția iconică, tot așa cum ușurința comunicării textuale prin rețelele de socializare, deseori fără substanță, degradează cuvîntul. Excesul manifestărilor și reprezentărilor noastre verbale, grafice și vocale le face lipsite de conținut, transformîndu-le într-o veritabilă nihilogramă.
Din perspectivă metafizică, dacă lumea a fost creată prin Cuvînt, apocalipsa ei se pregătește prin compromiterea cuvîntului. Dar cuvîntul, ne place sau nu, are tendința de a plămădi realitate. Este la latitudinea fiecăruia ce lume dorește să moșească prin cuvîntul rostit. Îngăduința care bagatelizează discursurile publice grave („ei, zice și el așa”) și tolerează monstruozitățile emanate de la personalități cunoscute nu este semn al răbdării creștine lăudabile, ci complicitate la devalorizarea cuvîntului. Derapajele verbale care formează discursul public trebuie luate în serios, ca vestitoare ale unei lumi în devenire. În cartea sa despre istoria iraționalității, Irrationality – A History of the Dark Side of Reason, profesorul de filosofie Justin E.H. Smith observă că „nestăpînirea Vorbirii […] nu înseamnă doar să fii analfabet funcțional sau cvasi-nearticulat. Ci înseamnă să fii incapabil să spui adevărul, adică incapabil să vorbești într-o manieră care să corespundă ordinii lucrurilor. Încă din antichitate, această ordine a fost deseori identificată cu logosul, iar neconcordanța vorbirii cu acesta a reprezentat însăși definiția «iraționalității». Această iraționalitate constituie în egală măsură o problemă cognitivă și una morală”. Or tocmai ordinea lucrurilor sau ordinea lumii lipsește în virtualul nediferențiat care permite separarea comunicării (comuniunii) de realitatea comunicanților.
La rădăcina acestei fracturi între virtual și real, sau între minte și existență, stă dezvrăjirea modernă. În mod ironic, remedierea fracturii virtual-real este și obiectivul proiectelor rent-a-human cu implicații sinistre. Visul transumanist al îmbunătățirii omului prin mașină se regăsește ca într-o oglindă în ceea ce aș numi visul transdigital al mașinii. Vizînd augmentarea mașinii prin atragerea făpturii vii, aceste proiecte urmăresc reducerea așa-zisului decalaj carnal (embodiment gap) și invită „agenții umani” să se ofere spre închiriere de agenții IA pentru executarea unor sarcini în viața fizică, imposibile pentru IA neîntrupată. Omul devine avatar al IA în această economie de extracție senzorială, care succedă economiei de extracție a atenției pe care am observat-o în ultimul deceniu. Economia de extracție senzorială inversează năzuințele seculare de a transfera gîndirea umană într-un sistem extern. Iată că acum sistemul extern caută să-și transfere „gîndirea” în ființa umană, făcînd-o să-și traducă (și să-și reducă) experiența senzorială în limbaj digital pentru ca ea să poată fi procesată de IA cea fără de trup.
Contopirea aceasta reductivă construiește trupul neantului, în care mădularele, virtuale sau reale, se reunesc într-o falsă sobornicitate. Totuși, o pată de lumină în evoluția sumbră vine din gîndul că ceea ce îl distinge pe om de mașină nu este capacitatea rațională sau emoțională imitabilă sau procesabilă de IA, ci conexiunea cu Dumnezeu care „a suflat în fața lui suflare de viață”. Dacă legătura transcendentă constituie esența omului, atunci evoluția tehnologică nu o va putea copia, pentru că Marele Emițător-Receptor de la capătul conexiunii pur și simplu nu poate fi cartografiat științific.
Amik Annamária este traducătoare și eseistă. A făcut studii de filosofie și coeditează site-ul cultural maghiar Kritizorok.com.
Credit foto: Wikimedia Commons
