Într-o carte, Pentru Europa, de Adrian Marino, dau peste cîteva informații fugare, destul de des pomenite, scrise de Herodot despre traci. De obicei, românul nu ia de bune toate impresiile istoricului grec puse în cîrca înaintașilor noștri. Luăm, firesc, numai ce ne place din mozaicul deprinderilor tracice, iar pe unele le mai și periem puțin, un lustru corectiv nu strică. Într-o revistă religioasă a diasporei românești din Canada, cu ani în urmă, am dat peste o însemnare cum că tracii ar fi locuit în spațiul strămoșesc cu vreo zece mii de ani înainte de Hristos. Să mai ziceți că imigrantul român e lipsit de patriotism! Mai să cred că, în illo tempore, Adam și Eva ar fi hălăduit prin lume cu pașapoarte traco-dacice. Mai știi, poate mioriticul rătăcit în lume adevăr grăiește?
Adrian Marino amintește, în scrierea menționată mai sus, cîteva dintre „înțepăturile” istoricului elen: „...după indieni, neamul tracilor este cel mai mare din istorie” / „...dar unirea lor e cu neputință și nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sînt ei slabi” / „la ei trîndăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca cîmpului, îndeletnicirea cea mai umilitoare” / „la traci există următoarea rînduială: își vînd copiii pentru a fi duși peste hotare...”. Adevărate sau nu, istoriografia le-a consemnat, le citim frecvent.
Adrian Marino constată că „tracomania este un fenomen (complex estic) ce exaltă fenomenul originar, în special în revista Noi, tracii, editată de Iosif Constantin Drăgan, în care se afirmă elucubrații de genul că noi am fi străbunii culturii europene”. Desigur, multe observații nu vrem să le luăm în seamă, iar Homer nu cred să fi călcat vreodată prin spațiile „încondeiate”, dar și istoriile, cît se vor ele de obiective și adevărate, nu duc lipsă de fantezii, ca să nu le zic altfel. J.-F. Revel (Cunoașterea inutilă) îi dă dreptate lui Tolstoi, autorul butadei: „Istoria ar fi un lucru excelent, dacă ar fi adevărat”, o exagerare, desigur, dar concluzia eruditului francez e fără echivoc: „A visa o istorie integral adevărată ar fi un nonsens epistemologic”.
Am lucrat, pentru un scurt timp, într-un oraș transilvan destul de colorat etnic, dar cu o deosebită deschidere culturală: orchestră simfonică, teatru prestigios (două secții, spectacole frecvente cu casele de bilete închise), pictori cu lucrări de excepție, elogiați și peste hotare, sculptori și graficieni, cîțiva cu lucrări intrate în patrimoniul național, un cenaclu literar care, mai tîrziu, a consacrat cîțiva poeți, librării și biblioteci cu afluență pe măsură etc.
Un zvon, ca un dangăt de clopot, a cutremurat liniștea burgului: la cea mai mare librărie din oraș s-a anunțat lansarea unor cărți ale unui autor care nu era cunoscut ca literat, dar prestigiul averii și al relațiilor cu dregătoria comunistă a țării îi dădeau o importanță aparte. Oaspetele de marcă era fostul lugojan Iosif Constantin Drăgan, strămutat în Italia, legionar cu trecut dubios – se amintea în șoaptă –, păstrător al unui naționalism înfocat, moștenire vie a opțiunii politice din tinerețe. Printre multe funcții, a deținut-o și pe cea de președinte al Federației Internaționale de Marketing, vreme de vreo zece ani, funcție care i-a facilitat legături multiple, cu diverse țări și guverne de toate orientările și de toate culorile. Amator de inedit și curios din fire, nu-mi permiteam să ratez evenimentul, așa că m-am prezentat la lansarea celor două cărți anunțate: Prin Europa și Noi, tracii. Pe lîngă clienții obișnuiți la asemenea evenimente, erau de față și cîțiva cunoscuți politruci locali, specialiști în „domeniu”, bașca vîrfurile instituțiilor culturale județene, prezențe obligatorii impuse de prestigiul personajului invitat.
Era o după-amiază de vară toridă, o zăpușeală de nedescris, iar librăria era arhiplină, cum nu am văzut-o niciodată. Invitatul era un bărbat de statură mică, elegant, poate cu un aer puțin vetust, iar prima impresie a fost de întîlnire accidentală cu un academician care a greșit sala. Nu scapă ochiului ținuta distinsă a vorbitorului – cum nu prea îl vezi pe condeierul mioritic: costum de marcă, cravată asortată și batistă așijderea, de o vîrstă greu de estimat, datorată unei incipiente calviții. După o scurtă prezentare, autorul și-a început brusc expunerea printr-o gesticulație sacadată a mîinilor, asemenea zbaterii aripilor unui vultur pleșuv, rănit, care încearcă zadarnic să zboare. Perora fără oprire, încîntat de atenția și interesul aparent al auditorilor pentru subiect, cu pauze scurte, doar pentru a mai gusta din paharul cu apă, continuîndu-și apoi, mai aprins, interminabilul speech, unde poliloghiile naționaliste dădeau în clocot, mai ales la evocarea unor pasaje istorice din cea de a doua carte, Noi, tracii, subiect permisiv, unde putea bate cîmpii în voie. Numai prezentarea celor două volume de către autor a durat mai bine de două ore, apoi, firesc, mi-am pierdut răbdarea, asemenea multora dintre cei prezenți. O parte dintre participanți, obosiți de cascada verbală a „istoricului” și excedați de subiect, au început treptat să părăsească librăria, renunțînd să mai asculte și alte luări de cuvînt, lipsindu-se de autografe, dedicații și schimbul cîtorva impresii cu autorul. Ajunge, mi-am zis la rîndu-mi.
Am cumpărat cele două volume și am ieșit valvîrtej. După o asemenea teroare festivistă, nevoia să te îmbeți devine o urgență. Ceea ce am și făcut.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Credit foto: Wikimedia Commons
