Basarabia: dublu LP contemporan

● Maria Șleahtițchi, Romanul generației ’80. (Geo)Poetică. Eseu, ediția a II-a, reconceptualizată și adăugită, Editura Cartier, 2024.

Am scris cu mare plăcere și în 2014 despre prima ediție a eseului universitarei basarabene Maria Șleahtițchi dedicat romanului optzecist. Intitulat atunci Romanul generației ’80. Construcție și reprezentare, eseul aborda în 230 de pagini probleme ideologice și teoretice ale prozei de limbă română de dincolo și de dincoace de Prut. Era demonstrată existența unei coerențe de generație în ce privește genul proteic, liber și imprevizibil al romanului, autoarea vorbea de o sincronizare cu spațiul occidental, cu tot cu inevitabile diferențe specifice între un „postmodernism vestic” și un „postmodernism estic”. Analizele erau aplicate pe un corpus de texte semnate de treisprezece autori originari din fostul bloc comunist: Andrzej Stasiuk (polonez), Iuri Andruhovici (ucrainean), Andreï Makine (ruso-francez), Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu (români), Vasile Gîrneț, Vitalie Ciobanu, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Ghenadie Postolache, Anatol Moraru, Constantin Cheianu și Val Butnaru (basarabeni).

Continuînd preocupările pentru fenomen, Maria Șleahtițchi a simțit nevoia unei ediții noi, mai ample și mai cuprinzătoare, cu mici schimbări de accent și cu un upgrade necesar în analize și considerații. Așa a apărut Romanul generației ’80. (Geo)Poetică, o extindere consistentă a primei ediții. În 426 de pagini, cu o solidă bibliografie la temă, aceasta reconceptualizează complementar inferențele inițiale și include, pe de o parte, alte texte ale autorilor deja analizați (la Cărtărescu sînt abordate, de pildă, și Solenoid, și Theodoros), iar pe de alta, adaugă încă nouă romancieri estici: Péter Esterházy (maghiar), Oksana Zabujko (ucraineană), Gheorghi Gospodinov (bulgar), Olga Tókarczuk (poloneză), Magda Cârneci, Alexandru Vlad (români), Mircea V. Ciobanu, Dumitru Crudu, Lorina Bălteanu (basarabeni). Mă voi referi mai jos sumar doar la osatura teoretică a cărții, la ceea ce susține în subsidiar întreaga analitică a textelor celor douăzeci și doi de ficționari, cu tot cu alte mențiuni fugitive.

Una dintre ideile directoare e aceea că, pe fondul unei geopoetici comune (generate de mentalități și ingerințe analoage) și al unei cvasi-sinonimii între optzecism (ca generație biologică) și postmodernism (ca mișcare de idei), identitatea conceptuală, de lecturi și de limbaje a creat un efect transnațional pentru romancierii estici. Astfel, s-a creat „o zonă a mentalităților comune”, un spațiu de manifestare a fenomenelor literare transnaționale, bazate, între altele, pe lecturi occidentale, pe deschiderea la experiment, pe înnoiri tematice și stilistice ostentative, pe reacțiile împotriva cenzurii și ideologiei politice. Fenomenul s-a prelungit și după 1990, astfel încît se poate vorbi de o aceeași geopoetică și în romanele apărute după destrămarea blocului comunist, pentru că există o problematică specifică în literatura țărilor din fostul lagăr socialist, iar optzeciștilor le-a revenit din nou misiunea resincronizărilor, a schimbărilor de discurs și de mentalitate.

Autoarea surprinde, analizînd textele unor romancieri diferiți, o mulțime de similarități în cronotop (orașul-labirint, lumea viscerală, crepuscularul, carnavalescul, ludicul, parodia și bufonada), în construcția povestirii (fragmentarul, înmulțirea planurilor, autobiografismul indistinct, narațiunea fațetată, structura puzzle, refolosirea prototextelor, romanul total), în jocul cu perspectivele (metaliteratura, textualismul, intertextualismul), în stil (reinventarea limbajului, apropierea dintre limbaj și corp), revizitarea unor genuri clasice (romanul social, romanul de formare, romanul erotic, romanul istoric, romanul scriiturii, romanul parabolă).

„Postmodernismul în spațiul țărilor «postapocaliptice» s-a afirmat odată cu scriitorii care au debutat în jurul anilor 1980, formînd în timp o generație «transnațională», numită în spațiul literaturii române generația ’80. Totodată, atît în România, cît și în țările din spațiul ex-sovietic a existat un postmodernism avant la lettre. Optzecismul aduce postmodernismul și viceversa, între aceste curente există sinonimie, coincidențe conceptuale, paradigmatice de extracție ideologică și estetică. În mare parte, optzecismul este postmodernist, deși între optzeciști se află și scriitori care cultivă o estetică combinată.”

Eseul amplu al Mariei Șleahtițchi demonstrează elocvent că scriitorii care au aparținut „habitatului social-politic și estetic (în bună parte) comun al zonei totalitarismului comunist” au contribuit la a contura o „geopoetică a postmodernismului estic”, subsumată așa-numitei generații ’80. Ea funcționează, încă, de unde și valabilitatea tuturor conjecturilor autoarei.

● Gheorghe Erizanu, Și-am să devin erou. Texte egoiste, Editura Cartier, 2023.

Dacă las la o parte imensa și cunoscuta prestație editorială de la Cartier, scriitorul Gheorghe Erizanu pare a fi, pentru spațiul de dincolo de Prut, campionul eseului ultrascurt și al textelor de atitudine intelectuală, cu notabile rezonanțe estetice („dacă 2 moldoveni dintr-o sută ar citi cărțile Cartier, atunci Dodon, Usatîi, Shor and Co. n-ar exista pe scena politică”, o spune deloc ironic el însuși). Le-am putea numi în varii feluri, unele chiar asumate de autor: „reportaje”, „bookiseli”, „erizanograme, „blogograme”.

Postările sale de pe blog, reflecțiile personale sau oricum am vrea să le numim altfel – luări de poziție ale scriitorului în cetate, comentarii socio-politice și culturale la cald, pagini de jurnal extim – au devenit veritabile arme de impactare cotidiană, menite dacă nu să schimbe ceva (ar mai putea cuvintele să schimbe ceva, azi?), atunci măcar să arate că un scriitor cu background-ul lui Gheorghe Erizanu nu tace.

Nu că spațiul basarabean de după 1991 n-ar fi atît de ofertant în subiecte, care mai de care mai spectaculoase, cu amestecul lor de vesel-trist, de al nostru / al lor. Așa se face că, de la Carte orange (1995), trecînd prin Miercuri cînd era joi (2012) și Ce spun cărțile. Alte bookiseli (2014) și pînă la Texte egoiste (2016), autorul a tot luat pulsul de pe ambele maluri ale Prutului, practicînd un fel de eroism gratuit și aproape inutil, o chibițeală inteligentă de pe margine, sperînd încă în puterea modelatoare a formulărilor de efect, fie ele pe net sau pe hîrtie.

„Le sînt recunoscător și celor care furnizează zi de zi tîmpenii”, nota el prin aprilie 2017, o notă trecută în Texte egoiste. „Astfel viața este mai palpitantă. Și avem iluzia că o umplem cu ceva. Uneori îmi permit să mă declar obosit de idioțeniile lor. Și nu scriu. Atunci mă sună fratele meu, care mă întreabă dacă sînt bine. Recunoștința mea se îndreaptă, în fine, către cei care citesc zi de zi textele de pe blog. Dacă nu erau ei, atunci nu era nici această carte. Și nici aceste mulțumiri. Gîndurile mele bune tuturor.”

Cu volumul Și-am să devin erou, Gheorghe Erizanu continuă cu același aplomb și cu o aceeași remarcabilă consecvență exercițiile stilistice cu care deja ne-a obișnuit, punîndu-le din nou subtitlul „texte egoiste”. Egoismul erizan e, se vede, asumarea definitivă a unei subiecivități argumentate și persuasive, care vine din acumulări iminente și dintr-o acută conștiință de scriitor care vrea periodic să-și trezească semenii. Subiectivitatea sa e cînd acid-șfichiuitoare, cînd empatic-amicală sau nostalgic-evocatoare și e, cel mai probabil, simptomul inevitabil al unui intelectual autentic – neliniștit, desigur, supraviețuitor într-o țară unde curajul critic, independența de gîndire, libertatea de expresie și liberalizarea societății încă își caută drumul. Textele din volum acoperă un interval destul de generos (2017-2023), de la perioada Dodon-Plahotniuc pînă la victoria PAS și a Maiei Sandu, cu tot cu era COVID și începutul războiului ruso-ucrainean.

Sînt texte scurte pe cele mai variate subiecte (inclusiv semnale ale unor cărți recente apărute în România și în Republica Moldova), despre tot ceea ce el numește „o tranziție nesfîrșită” asupra căreia „a fost de bun-simț” să se pronunțe tranșant. Evenimente politice importante, întîmplări de familie și de breaslă, povești de viață și de moarte locală, scene uitate din trecutul Basarabiei și al URSS, amintiri din copilărie, din armată și din studenție, intertexte livrești și muzicale, portrete simpatice și antipatice, oameni vii și oameni morți, chestiuni legate de educație, de sănătate, de corupție și de piață culturală, europenizare versus rusofilie, românism versus moldovenism, suferințe private și colective, toate alcătuiesc un mozaic de teme prin care „eroismul” autorului navighează cu dexteritatea și curajul individului sinucigaș din fantastica bucată eponimă a volumului. Aflat deja la al șaselea pahar de vin, de la manșa unui MiG-29 el deja a distrus tranșeele armatei ruse de la Izium și, la întoarcere, a rămas fără kerosen deasupra Mîkolaivului.

Gheorghe Erizanu se autodefinește undeva în volum drept un optimist moderat. Nu „idiot”, nu „romantic”, poate nu totdeauna pe deplin informat, dar el crede că „binele va învinge răul, că adevărul va învinge minciuna” și că trebuie să prindem nu doar ratările, ci și victoriile din viața noastră. În altă parte notează în felul său caracteristic că, dacă nu scrie, „îi crește păr în urechi” și că democrația și libertatea nu sînt un dar, dimpotrivă, ele trebuie apărate în fiecare zi. Și-n altă parte urcă miza: „Arta e ceea ce ne face să fim oameni. Să mergem mai departe. Azi să fim mai buni decît ieri. Mîine mai buni decît azi. Să distingem nuanțele. Să ne adunăm în jurul binelui. Să distingem ce e bine și ce e rău. Artele au creat civilizații. Armele le-au distrus. Și minciunile”.

Cu asemenea crezuri intelectuale, lui Gheorghe Erizanu nu i se va împlini speranța de a nu mai fi nevoit să scrie „texte egoiste”. Spre bucuria noastră, a cititorilor săi. Cîtă vreme lumea basarabeană va mai bîjbîi spre Europa și cîtă vreme România va fi afectată de asta, egoismul erizan va fi mai mult decît necesar. Cu tot cu „nervi și cuvinte”, cum însuși „eroul” cărții o spune.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.