Exagerarea a fost nu o dată socotită ca ținînd de regimul normalității. În Carnete, Cioran scrie că „orice idee este o exagerare. A gîndi înseamnă a exagera”. Înaintea lui, André Gide nu spusese altceva: „Opera de artă este o idee pe care autorul o exagerează”. Poetica clasică miza pe adecvare și pe simțul măsurii; estetica romantică a dat prioritate excepționalului, excesivului, contrastelor, pasiunilor extreme. Moraliștii observaseră, de altfel, că „toate pasiunile – îl citez pe Chamfort – sînt exagerate, și sînt pasiuni tocmai fiindcă exagerează”. Vedem, așadar, că exagerarea a avut și conotații pozitive, ca demers artistic dar și ca atitudine existențială.
De unde vine, atunci, percepția ei negativă? În primul rînd, atunci cînd exagerarea e înțeleasă ca deformare deliberată a realității și a adevărului. Ea este în acest caz sinonimă cu minciuna și înșelătoria. Exagerarea unui anumit pericol poate da naștere unei psihoze colective. Se spunea acum mai mulți ani, spre exemplu, că indivizi iresponsabili înțepau cu seringi contaminate, în spații publice, diferite persoane alese la întîmplare pentru a le transmite SIDA. Sînt multe cazurile, în istorie, cînd astfel de zvonuri au dus la reacții disproporționate, mergînd pînă la crime și masacre. Exagerarea este și o armă propagandistică: îi atribui dușmanului toate defectele și îl faci să apară mult mai periculos decît este în realitate. Invers, „înfrumusețezi” profilul cuiva și îl transformi într-un personaj care trebuie iubit și adulat. Îți poți, apoi, inventa o biografie spectaculoasă, eroică, pornind de la niște elemente reale, dar care sînt „transfigurate” în așa fel încît să fie, totuși, plauzibile (aș numi asta „sindromul Tartarin din Tarascon”). În politică, exagerarea e o practică obișnuită, menită fie a discredita adversarul, fie a „umfla” propriile merite și realizări. Politicienii găsesc că e lucrul cel mai firesc, ceea ce explică trădările, alianțele contra naturii, concesiile, piruetele ideologice. Dar cu siguranță că tuturor ni se întîmplă, în viața de toate zilele, să „înflorim” un fapt, să exagerăm cu bună știință, dar în limitele decenței. Și, la urma urmei, exagerarea e relativă deoarece reflectă contextul cultural respectiv. Aș putea veni aici cu alte citate „savante”, dar cel mai bine au descris acest aspect cei de la Phoenix în celebrul lor șlagăr „Vremuri“: „Hei, tramvai, cu etaj și tras de cai, / Hei, joben, ce umblai la Mon Jardin, / Hei, bunic, cu monoclu erai șic, / Hei, cancan, / Cu picioarele-n tavan, / Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat, / Anii au trecut în zbor și lumea le-a uitat…”. Strofa a doua ar merita și ea reprodusă aici, dar sînt sigur că majoritatea cititorilor o cunosc.
În cazul nostru, al românilor, exagerarea e a doua natură. Dar ce zic, e prima! De multă vreme, românii simt enorm și văd monstruos. Ca să ne referim doar la epoca postbelică (deși exemple elocvente găsim mergînd și mai adînc în trecut), mai întîi românii s-au dedat, ca toată suflarea comunistă (mai mult de nevoie decît de voie, e drept), la cultul lui Stalin, geniu al omenirii, apărător al păcii, ghid suprem și cel mai bun prieten al copiilor. Gheorghiu-Dej n-a fost obiectul unei adorații echivalente, el sacrificîndu-se, într-un fel, pe linie de partid (cum bine știm, „Partidul e-n toate”). În schimb, sub Nicolae Ceaușescu, exagerațiunea a atins cele mai înalte culmi, așa cum se cuvenea din moment ce aveam a face cu încarnarea celor mai autentice și mai nobile virtuți ale neamului românesc, egalul în măreție al lui Pericle, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc. E o greșeală să credem că lăudătorii lui Ceaușescu au fost constrînși să exagereze: nu, ei s-au întrecut în exagerări, au făcut-o cu voluptate și cu mîndria datoriei împlinite. A fost, cu certitudine, punctul culminant al exagerării de partid și de stat. Prăbușirea comunismului nu a însemnat, din fericire, că românii și-au pierdut abilitățile. Scenele de delir la aparițiile lui Călin Georgescu, scandările cu „Călin, te iubim!” și „Călin – Georgescu – președinte” arată că există în continuare resurse și că românii adevărați știu să prețuiască liderul providențial.
Altfel, trăim permanent în regim de „Breaking news” și ne întrecem în superlative. Un protest împotriva unor măsuri guvernamentale este neapărat un „protest uriaș”. O divergență în sînul Guvernului este „un scandal monstru”. Vremea este „extremă”, „pădurile iau foc”, iar „incendiile nu pot fi oprite”, România „se topește”, dezastrul provocat este, bineînțeles, „uriaș”. Ai zice că sfîrșitul lumii e la o azvîrlitură de băț și că nu mai ai nici o șansă de scăpare. În fața acestui tip de discurs nu pot decît să reiau vorbele unui personaj al lui Caragiale: „A se slăbi!...”.
Alexandru Călinescu este critic și istoric literar.
Credit foto: Wikimedia Commons
