Nu puțini oameni, de pretutindeni, consideră că lumea a cam luat-o razna. Dacă nu chiar de tot, măcar în unele privințe. Nu atît din punct de vedere fizic (cu excepția unor locuri care au devenit fierbinți și foarte periculoase), cît mai degrabă din punct de vedere al ideilor, al comunicării și informațiilor, al politicii și leadership-ului. La capitolele astea pare că avem de-a face cu multe exagerări, că lucrurile rezonabile își găsesc tot mai greu calea, că moderația și cumpătarea nu se mai vînd bine.
Publicitatea și marketingul sînt, prin excelență, domenii ale exagerării, mass-media privată se supune tot mai mult regulilor pieței, lăsînd la o parte interesul public și făcînd din țînțar armăsar pentru a cîștiga audiență, rețelele de socializare stimulează chiar prin algoritmii lor exagerarea și sînt deja acaparate în bună măsură de tot felul de grupuri cu interese politice sau economice, politicienii, la rîndu-le, umflă datele și ideile cum le convine, ori de cîte ori au ocazia. În asemenea condiții, pînă și oamenii de știință sînt nevoiți să-și trîmbițeze într-un mod excesiv proiectele și descoperirile, pentru a obține finanțări și chiar și muzica se cîntă din ce în ce mai tare, de parcă ar trebui să compenseze o surzire tot mai accentuată a lumii. O lume care dă senzația că funcționează tot mai repede și tot mai amplificat, cu din ce în ce mai puține rețineri.
În același timp însă, nu putem să nu observăm că exagerările au fost dintotdeauna o caracteristică a speciei umane și că uneori au depășit orice limite. E îndeajuns să ne amintim de grotescul cult al personalității Ceaușeștilor. Casa Poporului, construită din ambiția „celui mai iubit conducător”, este, în mijlocul unui oraș ca Bucureștiul, o exagerare de-a dreptul fenomenală. Dar istoria arhitecturii e plină de asemenea idei și realizări excesive.
Dacă pînă aici am luat în discuție doar conotațiile negative ale exagerării, trebuie spus că există totuși domenii sau momente în care exagerarea poate avea un rost. Moda este un exemplu. Ca și în arta avangardistă, acolo exagerarea poate conține un mesaj, poate atrage atenția asupra a ceva important. Și în modă sau în artă însă, a exagera fără justificare, doar de dragul de a ieși în evidență, nu poate fi decît o impostură penibilă.
În sfîrșit, constatarea că omul considerat cel mai puternic lider de pe glob își bazează discursul în primul rînd pe exagerare ne duce la ideea că trăim în prezent într-o lume aflată, printre altele, și sub semnul exagerării. E deci un fenomen care merită studiat mai în detaliu, ceea ce și încercăm să facem în Dosarul din această săptămînă.
