După două călătorii lungi, doi ani la rînd, una din impresiile de ansamblu asupra Statelor Unite e că alcătuiesc o lume foarte diversă, dar și, în același timp, destul de standardizată. O țară complicată, plină de paradoxuri, dar în care foarte mulți oameni, chiar și cei aflați în trecere, simt că-și pot găsi un loc al lor. Venind din estul Europei, lumea americanilor pare mai prietenoasă. Oamenii sînt mai săritori, mai sociabili, mai lipsiți de temeri, complexe și frustrări. Istoria își pune, evident, amprenta din plin asupra felului oamenilor de a se purta. Individul obișnuit din America e mai previzibil și mai ușor de abordat. Asta poate și pentru că regulile de politețe sînt incomparabil mai răspîndite și mai respectate decît la noi. Ceea ce nu înseamnă că acolo nu poți nimeri și prin locuri periculoase, chiar mult mai primejdioase decît la noi.
După cum explica filozoful francez Gilles Deleuze, Statele Unite sînt o societate a fraților fără tați, a unor indivizi gata să-și urmeze drumul în mod individual, fără protecția și legătura cu tradiții vechi, dar ținîndu-se de niște reguli bine statuate. Au renunțat la „umbrela” părintească, dar se înțeleg și se ajută între ei frățește. Americanii au simțit cu siguranță, de-a lungul istoriei lor nu prea lungi (dar nici așa de scurte cum ne place nouă să credem), un fel de alienare și nostalgie față de lumea de care s-au rupt. Se vede asta din felul în care încearcă parcă să-și reconstruiască niște rădăcini, imitînd cît mai mult din vechea Europă. De pildă, mai toate clădirile administrative de la Washington copiază elemente ale stilului clasic, greco-roman. Celebra vale a vinului, Napa, prin conacele și palatele ei de piatră din vîrful dealurilor, aduce în mod șocant cu Toscana. Las Vegas e plin de nenumărate replici din Veneția sau Paris. Cînd ți se pare mai tare, însă, că lucrurile seamănă prea bine cu ce știi din Europa, te pomenești cu cîte o diferență care-ți amintește că te afli într-o altă lume: un pahar cu gheață pus tam-nesam în fața ta pe masa de la restaurant, un chelner care ți se înclină în față cu un respect neobișnuit sau un polițist care scoate pe stradă, sub nasul tău, un pistol cu țeava cît o coadă de ciocan, ca să asigure paza unor bani care ies din sediul unei bănci...
La fața locului, toate poveștile astea mărunte sînt mai vizibile decît problemele politice și divizarea națiunii de care se tot vorbește în presă. În profunzimile Americii, actualitatea și politica nu se simt așa de acut. Oamenii își văd de treburile și de viețile lor. Muncesc intens și trăiesc intens, independenți și responsabili, așa cum sînt frații, rupți pentru totdeauna de părinții lor. Fiecare își urmărește, cum se spune, propriul vis american care încă există.
Dacă aș fi mers doar prin orașele mari de pe coasta de est a Statelor Unite, aș fi zis nu doar că America e o altă lume, dar și că e locuită de o altă rasă de oameni decît Europa. Adică dominată de persoane de culoare și cu un procent incredibil de indivizi supraponderali. Cel puțin pe stradă, astea sînt fenomenele care-l uimesc pe un est-european. Ajuns și pe coasta cealaltă, am descoperit că există și majorități formate din americani așa cum îi știm din filme. Probabil că în alte locuri, în care n-am fost, or fi și alte feluri de locuitori. America, cum spuneam, e foarte diversă și e aproape imposibil și chiar stupid să te apuci să faci generalizări la scara întregii sale suprafețe. Ca idee, aș aminti doar că încă există zone în care vînzarea de alcool e interzisă, ca urmare a unor reguli locale care, practic, continuă prohibiția, chiar dacă aceasta a fost abrogată la nivel național de aproape un secol. E vorba de acele „dry” counties or towns. Am trecut prin locuri în care am simțit că sub ochii mei se generează prezentul și viitorul omenirii (ca Manhattan sau Silicon Valley, de exemplu), dar am văzut și locuri cu un aer de lume trecută, de final de existență, triste și obosite, cam cum sînt orașele noastre mici care și-au pierdut industria și care parcă trag de timp, așteptîndu-și dispariția (Baltimore, de pildă).
Ce rămîne însă de neșters în mintea mea, ca impresie generală, e plăcerea călătoriei și a descoperirii acestei țări mari și primitoare. Există o atracție pe care America o exercită nu doar ca idee, ci de-a dreptul fizic, direct, asupra călătorului. Un magnetism asemănător dragostei. Nu e ceva pur subiectiv pentru că știu că nu sînt nici pe departe singurul care l-a perceput. E un fel de bucurie, de delectare, de fascinație pe care ți le oferă peisajele, orașele și oamenii care-ți ies în cale. Ai zice că Europa e destul de frumoasă și interesantă în ansamblul ei, încît America să nu-ți mai poată spune mare lucru în plus. Dar nu e deloc așa. Încerc să marchez diferența printr-o comparație riscantă. Multora ne place și ne-a plăcut, mai ales în tinerețea lui, actorul Hugh Grant: simpatic, drăguț, spiritual, plin de vervă și umor. O companie foarte plăcută, fie și prin intermediul ecranului. Chiar dacă a jucat în multe filme americane, Hugh Grant e totuși englez și aș zice că întruchipează mai degrabă spiritul european. Ei bine, imaginați-vă că lîngă Hugh Grant apare John Wayne (ca o întruchipare a Americii), cu statura lui impresionantă, și-i zice ceva de genul: „Băiețică, ia-ți jucăriile și plimbă ursul de aici!”. Cam asta e deosebirea.
America dă impresia unei țări care, deși nu e poate cea mai rafinată, nici pervertită nu e (încă) în fibra ei profundă, cu o natură ce pare încă virgină, cu locuitori plini de candoare și în același timp cu o infrastructură creată să te servească, fără neplăceri, în cel mai deplin confort. Totul pare făcut pentru om, poate chiar prea mult, dacă e să-l credem pe Alan Bloom care, în celebra sa carte Criza spiritului american, vedea o mare problemă în suprapunerea excesivă dintre ideea de bine și cea de plăcut. Un fenomen declanșat pe la sfîrșitul anilor ’60, mai ales în mediul studențesc. Cu siguranță, binele nu-i deplin în SUA, ba chiar există și mult rău, dar partea cu plăcutul le reușește din plin. Așa se explică poate și senzația neobișnuită și greu de înțeles, dar foarte plăcută, despre care trebuie să mărturisesc că m-a urmărit de-a lungul întregii Americi, aceea că mă plimb printr-o imensă prăjitură.
