Preambul. În această după-amiază, poștașul mi-a adus trei scrisori; îl știți, tipul înalt cu un cercel de argint și o bicicletă albastră grea, cu un coș imens în față. Am fost puțin nedumerit, deoarece nimeni nu mai scrie scrisori în ziua de azi și, în plus, toți cei trei expeditori erau niște străini, cu nume ciudate. În primul rînd, m-am gîndit la o greșeală, dar numele meu era atît de corect scris pe plicuri, iar poștașul îmi zîmbea într-un mod atît de inefabil, în timp ce îi făcea cu ochiul portarului, încît am semnat de primire și le-am luat pe toate în birou. Ceea ce am avut surpriza să găsesc înăuntru am transcris aici, astfel încît studenții să le poată citi. Numerotarea scrisorilor reflectă doar ordinea în care le-am citit, deci e arbitrară, întrucît nu aveam informații despre conținut, nici despre autor. Totuși, pentru oricine m-ar putea ruga să-i arăt manuscrisul, am vești proaste: imediat ce am terminat transcrierea, scrisorile au dispărut, descompuse în elemente de bază minuscule și invizibile. Tot ce a mai rămas din ele sînt aceste fragmente scrise rapid și necizelat, pe care m-am gîndit să le împărtășesc cu voi.
Scrisoarea nr. 1. Sînt un copac. Da, un copac. Fără greșeli de ortografie. Este inutil să te întrebi cum poate un copac să scrie scrisori sau de ce s-ar deranja un copac să-ți scrie ție scrisori. În orice caz, dacă natura ta discutabilă (fără supărare) ți-ar tulbura somnul și ți-ar strica visele, vei găsi răspunsurile la aceste întrebări în rîndurile care urmează.
Aud atîtea lucruri în jurul meu: insecte bîzîind peste tot, animale mergînd, oameni vorbind și păsări cîntînd, dar, crede-mă, este prima dată cînd aud studenți ai Facultății de Arhitectură cîntînd un canon pe trei voci dedicat mie. Am fost fermecat. De fapt, ca să fiu foarte sincer, nu de rezultatul final al unei interpretări dubios de confuze a unui cîntec simplu, clar și melodios, ci de entuziasmul lor de a porni de la zero și de a reuși în cele din urmă, de voința lor puternică de a înțelege profund, prin ei înșiși, natura armoniei și puterea unei adunări. Ceea ce înseamnă, dacă îmi permiți să-mi dezvolt ideea, că înțelegerea naturii mele a fost surprinzător de profundă, concentrată asupra forțelor interioare care leagă structurile mele și mă fac atît de puternic. Mai mult, au făcut efortul să transforme observația în concept și conceptul în arhitectură, fără, sper eu, să mă taie în final și să mă transforme în cherestea. M-au speriat o singură dată, cînd două studente din grup m-au amenințat cu un clește, mai mare decît amîndouă la un loc. Din fericire, au vrut doar să taie o creangă mică, de care nu mai aveam nevoie. Construcția pe care au proiectat-o este frumoasă și bine proporționată, iar pentru a o realiza efectiv, am putea cere cîtorva dintre frații noștri mai mari, bătrîni, înalți și drepți, să se sacrifice. Din rădăcini, vor răsări din nou, mai tineri și mai puternici. Cît despre mine, sînt prea slab și încovoiat ca să fiu de vreun folos în construcție pentru voi, dragii mei prieteni umani. În plus, sînt tînăr, îmi place să scriu, așa cum vedeți, de cînd am primit două inscripții cu briceagul în 1955.
Scrisoarea nr. 2. Simt pași. Mai ales tineri, pași ușori. Și încărcătură. Cunoaștere și entuziasm. Simt energie. Creativitate. Aștept. Am timp. Ei dorm acum. Visează. Sînt praf de stele. Sînt fier topit. Sînt quarci și nucleoni și atomi, molecule. Sînt elemente și structuri, forțe. La fel și eu. Studenții m-au folosit în trei aparențe distincte: noroi, piatră și cărămidă. Au simțit puterea și nevoile mele. Mă fac să călătoresc și să mă separ. Să mă unesc și să mă concentrez. Au reușit. Machetele lor sînt grele. Așa ar trebui să fie. Sînt tăcută, nu vorbesc, doar murmur pentru puținii care mă pot auzi. Uneori sînt furioasă, dar cu siguranță nu acum. Dormiți bine, mult noroc! Aștept. Am timp...
Scrisoarea nr. 3. Studenții au venit din nou în sat pentru școala de vară anuală a Facultății de Arhitectură. Vor realiza un proiect, iar eu voi fi unul dintre cele trei personaje ale lor, împreună cu lemnul și pămîntul. Le-am fost prezentat ca fiind conștiința ce reflectă Universul, înzestrat cu Logos. Ce sînt eu de fapt? Un om normal din sat, un țăran cu nevoile mele, speranțele mele, tristețea și fericirea mea. În plus, trebuie să cîștig bani pentru familie. Studenților li s-a spus că întregul Univers se oglindește în ochii unui nou-născut. Ce zicală frumoasă... Cînd mă uitam în ochii frumoși ai bebelușului meu, vedeam că îi era foame, avea nevoie de lapte, așa că o sunam pe soția mea să vină și îi rugam pe ceilalți copii să tacă. Uneori, ochii îi ardeau de febră...
Studenții au format un grup. Au vorbit cu familia mea, de la cel mai mare pînă la cel mai mic membru. Au făcut interviuri, fotografii, au scris scurte biografii. Ne-au rugat să le spunem poveștile noastre, pe care eram nerăbdători să le împărtășim. Va ieși ceva bun? Vom trăi mai bine după ce ne vom deschide inimile către ei? Cum vor face asta? Ce ar putea imagina pentru noi? Au proiectat o clădire pentru nevoile noastre. Au conceput un loc de întîlnire unde să ne simțim mai bine și să socializăm. S-au gîndit chiar și la un loc de joacă pentru copii. Poate că au cumva dreptate în privința Logosului, pînă la urmă...
Își vor aminti vreodată de noi după ce vor părăsi satul? Le vor scrie copiilor mei după aceea? Se vor întoarce vreodată aici pentru a vedea dacă ideile lor au luat naștere? Sau am fost doar niște furnizori de informații utile pentru proiectul lor? Eu sper ca studenții să își aducă aminte că i-au întîlnit pe copiii mei, i-au îndrăgit și au vrut să facă ceva bun pentru ei. La urma urmei, ce este arhitectura, dacă nu înțelegere, gîndire și transformare spre mai bine?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
