Trăim, iarăși, provocarea reformelor. Știu, ne-am săturat – cel puțin noi, cei care venim de dinainte de 1990, am trecut prin atîtea reforme și ne-am luat după atîția reformatori încît am ajuns să zîmbim neîncrezători fie și doar cînd auzim cuvîntul. La noi, reformele se țin lanț. De fiecare dată sîntem pe marginea cîte unei prăpastii și nu ne poate salva decît o reformă. Strașnică, dură, urgentă! Orice plăcere vicioasă aduce inevitabil momentul suferinței. Asta înțelegem. Doar că, la noi, la nivelul omului obișnuit, momentele de plăcere care să justifice apoi corecția reformistă nu se prea simt. La nivelul omului obișnuit se simt doar corecțiile și, firesc, rămîne întrebarea: „Dar eu cu ce oi fi greșit să plătesc acum?”. Poate că unii or fi greșit votînd PNL.
Dar să lăsăm politica la zi, că sîntem revistă de cultură, și să ne uităm după durata lungă. Trebuie să spun că reforma nu este ceva neobișnuit pentru noi, românii. Caragiale, zeul care ne tutelează în veac, începea o schiță intitulată chiar așa, „Reformă“, astfel: „Suntem în epoca reformelor; spiritul public se agită asupra atîtor și atîtor cestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întîrziere”. Deci și atunci ca și acum.
Dar să îl lăsăm pe Caragiale, chiar dacă el nu ne lasă deloc pe noi, și să trecem la ceva mai solemn – să trecem la antici. Găsim acolo o poveste care spune ceva important celor care au de gînd să se pună în fruntea țării, să obțină încrederea poporului și să reformeze sfîntul Stat. Într-una dintre cele mai cunoscute scene povestite de Tacitus în Anale, generalul roman Germanicus Iulius Caesar vine în fața trupelor sale care se revoltaseră pentru că erau prost plătite și puse la munci istovitoare. Trupele, despre care generalul știa că îl respectau și-l prețuiau, umblau de ani de zile prin pădurile germane într-o continuă campanie contra triburilor din zonă, trăiau extrem de greu, stagiile militare erau foarte lungi (durau decenii pentru unii dintre soldați) și plățile ba veneau, ba nu veneau. Vestea morții lui Octavian Augustus și a venirii la putere a noului împărat, Tiberius, pare să fi fost scînteia care a generat răscoala. Germanicus a încercat să-i potolească, dar o mulțime de soldățoi nervoși în mijlocul sălbăticiei nu pot fi potoliți prea ușor. La un moment dat, în timpul dialogului între general și soldații săi bîntuiți de dezordine (zice Tacitus că au refuzat pînă și să se încoloneze), unul strigă către el: „Hai să pornim spre Roma, să te facem pe tine împărat; sîntem toți de partea ta!”. Soldații se gîndiseră, desigur, că merg la Roma, îl pun pe șeful lor împărat și le va fi și lor ceva mai bine, oricum mai bine decît în pădurile germane. Germanicus a răspuns că fidelitatea pentru Tiberius, care era chiar unchiul său, este mai presus de orice și a urmat cu un gest teatral, care ar fi fost adecvat, poate, în climatul valorilor Republicii, dar devenise cam caraghios în climatul valorilor Imperiului. Schimbarea de regim politic este, întotdeauna, o schimbare de ordin uman înainte de orice. Virtuțile care întemeiaseră Republica se pierduseră și poate – cine știe, în orice caz mulți istorici spun asta – tocmai apusul acestor virtuți a dus la sfîrșitul Republicii. Un gest care ar fi impresionat mulțimea cu un veac sau două înainte devine ridicol într-un alt prezent. Așadar, după ce a afirmat fidelitatea față de împărat, Germanicus a scos sabia din teacă, a dus-o spre propriul piept ca să se străpungă singur, mimînd sinuciderea. A vrut să sublinieze astfel că, decît să pornească împotriva împăratului, mai bine se sinucide. Mai mult, a vrut să spună că, chiar dacă soldații o iau de nebuni spre Roma, el nu îi va conduce, el nu îi va urma. Gărzile sale au sărit imediat și i-au împiedicat gestul, spune Tacitus, imobilizîndu-i brațul care ducea sabia spre piept. Germanicus, desigur, nu avea intenția să se sinucidă, voia să joace teatru, să pună trupele într-un anume șoc psihologic menit să le facă să renunțe la ideea de a porni împotriva lui Tiberius și să oprească revolta. Numai că trupele au reacționat cum nu se aștepta generalul. Unii soldați, mai din spate, văzînd spectacolul, l-au îndemnat în ritm de galerie de fotbal să continue gestul, iar un soldat oarecare, Clausidius pe numele său, chiar și-a scos sabia din teacă și i-a întins-o lui Germanicus, spunînd: „Ia sabia mea, că e mai ascuțită decît sabia ta!”. Germanicus s-a cam blocat. S-a așternut o oarecare tăcere, despre care ne putem ușor imagina că era stînjenitoare pentru general și, probabil, însoțită de rînjetele soldățești din ultimele rînduri (în orice adunare, rîndurile din spate sînt naturalmente predispuse spre bășcălie). În orice caz, momentul de tăcere le-a permis lui Germanicus și anturajului său să se retragă în corturile lor. Tacitus ne spune că gestul lui Clausidius nu a fost chiar bine primit de toți tovarășii săi de arme. „Ce te-a apucat, băi?”, i-or fi spus unii după ce generalul a intrat în cortul său. Însă gestul lui Clausidius a avut loc, gestul acela a fost cu putință, semn că ceva important se schimbase în raportul dintre trupă și comandant. Ceva se modificase în legătura dintre general și trupă, iar generalul a aflat asta într-un mod destul de neplăcut.
Povestea este plină de învățăminte. Lecții de leadership vreți? Asta este una dintre cele mai importante. Pe de o parte, spectacolul asumării valorilor nu se face dacă nu ești sigur că toți cei în fața cărora dai acest spectacol chiar le împărtășesc. În plus, este de observat că mulțimea aflată sub comanda cuiva, la un moment dat, începe să comande comandantului. Dar dincolo de toate, povestea spune ceva și pentru zilele noastre. Spune ceva direct dlui Ilie Bolojan. Spune așa: gesturile frumoase, etice, chiar eroice, exemplul de sacrificiu personal, conducerea unui proces prin exemplu propriu trebuie făcute numai după ce te asiguri că ai publicul adecvat în față. Dacă mizezi că asumările eroice și pilda personală virtuoasă impresionează și mobilizează orice fel de public, greșești. Cînd ai în față o gașcă de nesimțiți duplicitari, de mult dedați trădărilor și hoțiilor, gesturile etice îți pot aduce din partea lor, mai degrabă, o sabie mai ascuțită în mînă decît emoția regeneratoare la care te aștepți. Sînt momente în care duci poporul înainte îndreptînd sabia împotriva lui și sînt momente în care îl duci înainte îndreptînd sabia împotriva pieptului tău. Trebuie doar să știi cu cine ai de-a face. Domnule Bolojan, dumneavoastră chiar cunoașteți oamenii cu care vreți să reformați statul și partidul?
Ah, și să nu uit. Vă amintiți, dragi cititori, că am pomenit de Caragiale la începutul micului meu text. Am citat începutul unei schițe. Nu se face să închei fără să citez finalul ei. „Reformă“ se încheie cu o propoziție, definitivă cu adevărat: „Reforma trece, năravurile rămîn!”. Și cine sîntem noi să-l contrazicem pe Caragiale?
