Cunoscuta fabulă tradusă din Esop și din La Fontaine și intens parafrazată de diverși poeți a circulat în versiunile românești cu două personaje separate nu doar prin atributele umane prototipice, ci și prin gen: greierele și furnica. E un bun exemplu pentru felul în care trăsături ale limbii pot influența reprezentările mentale și stereotipurile culturale. Pentru cititorii români, personajele fabulei nu opun doar comportamentul neprevăzător sau artistic celui chibzuit sau meschin, ci proiectează și o schemă a rolurilor, în care cîntărețul simpatic și cam inconștient e o figură masculină, iar roboteala monotonă e ilustrată de ipostaza feminină. Ceea ce nu se întîmplă în versiunile din alte limbi romanice ale fabulei, în care insecta cîntăreață este cicada, desemnată printr-un substantiv feminin. Fabula lui La Fontaine se numește La cigale et la fourmi; în italiană La cicala e la formica, în spaniolă La cigarra y la hormiga etc. Cele două variante de petrecere a verii (și a vieții) sînt în acest caz transmise de două ipostaze feminine.
Din punct de vedere biologic, greierele și cicada sînt insecte din familii diferite; au în comun producerea de sunete, chiar dacă și acestea sînt destul de neasemănătoare. Spațiului românesc îi este familiar greierele, celui mediteraneean – cicada. Greier e un termen bine cunoscut, moștenit din latină, cu numeroase variante (greiere, grier, greir, grior etc.) și cu atestări vechi (de exemplu, la Cantemir, în Istoria ieroglifică: „ţinţarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cîntec de nuntă cîntînd”). Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM) impunea în primele sale ediții (din 1982 și 2005) forma greier; ultima ediție (din 2021) admite ca variantă literară și forma greiere, foarte frecventă în uz și folosită în cele mai răspîndite traduceri ale fabulei lui La Fontaine. De altfel, folosirea în traducerile fabulei a termenului greier(e) – familiar cititorului român – a fost pe deplin justificată. Cu atît mai mult cu cît cuvîntul nu acoperă doar un gen (Gryllus), ci a fost uneori extins și asupra altora (mai exact, asupra cicadei). Extinderea este reflectată de definiția cuprinzătoare din dicționarul lui Lazăr Șăineanu (ediția a VI-a, 1929): greier – „mică insectă ce scoate un sunet ascuțit și pătrunzător”, precum și de compusul greierele-de-toamnă (= cicadă), înregistrat de Simion Florea Marian, în volumul Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor (1903).
Cicadă („nume dat unor insecte cu corpul scurt și gros, cu capul mare terminat printr-o proeminență ascuțită”, DEX) este un termen modern, o preluare pe cale cultă a denumirii latine. Există însă și un continuator direct al termenului latinesc: cuvîntul cicoare (cu varianta cicoară), diferit de numele plantei cicoare și al cărui referent e descris de Simion Florea Marian ca „unul dintre insectele cântătoare al cărui cântec aduce întrucâtva cu țârâitul greierului, atâta numai că e ceva mai zgomotos și mai prelungit decât al acestuia, și care cântă mai cu seamă pe la amiazi, când lucește soarele mai tare și căldura e mai mare” (p. 456). O chestiune etimologică mai complicată privește termenul cicală, existent și el în română, dar cu sensul „om flecar, cicălitor”. Cicala era titlul unei reviste umoristice scoase de N.T. Orășanu în 1865 și 1866, care i-a urmat lui Nichipercea. S-a propus o origine a cuvîntului fie în italienescul cicala, care are, pe lîngă sensul „cicadă”, și pe acela de „om vorbăreț”, fie în verbul a cicăli, la rîndul său provenit din cicară (variantă a cuvîntului cicoară, moștenit din latină). Dicționarul etimologic al limbii române preferă o altă explicație, considerînd cuvîntul un derivat regresiv de la a cicăli, „probabil derivat de la o bază onomatopeică” (DELR, 2015, s.v. cicăli). E totuși tentantă ideea că cicada latinească (prin intermediul formei populare cicala) s-ar fi putut transmite sau reintroduce în română prin cicoare, cicală și cicadă.
Oricum, nu doar vacanțele în spații mediteraneene ne pun în contact cu insecta: în ultimele zile, în presă au apărut numeroase titluri mai mult sau mai puțin senzaționaliste: „Invazie de cicade în Capitală: Insecte inofensive, dar extrem de gălăgioase” (evz.ro), „Insecte misterioase în București: Cît de periculoase pot deveni” (adevarul.ro); „Invazie de cicade în București. Oamenii din Capitală sînt terorizați” (newsweek.ro).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
