Va fi oare viziunea președintelui american Donald Trump de a construi un sistem inexpugnabil de apărare antirachetă ultimul cui bătut în sicriul controlului armelor nucleare strategice? Avînd în vedere că „Domul de aur” („Golden Dome”) propus de el ar putea declanșa o cursă a înarmărilor costisitoare și destabilizatoare, visul lui Trump ar putea fi coșmarul întregii lumi.
Sistemul propus de Trump ar reprezenta cel puțin o schimbare periculoasă de paradigmă. În ultimele decenii ale Războiului Rece și încă zece ani după aceea, reducerile dramatice ale arsenalelor nucleare au condus la stabilitate strategică. Pe parcursul acestei perioade de progrese în privința controlului armelor, pacea a fost menținută prin descurajare, care se baza pe acceptarea comună a doctrinei „distrugerii reciproce asigurate”. Acest concept (abreviat în mod corespunzător DRA) a fost codificat în mod explicit în Tratatul privind rachetele antibalistice din 1972, conform căruia Statele Unite și Uniunea Sovietică au convenit să nu construiască scuturi defensive împotriva atacurilor nucleare strategice.
În ciuda caracterului aparent nesăbuit al conceptului, se consideră că riscul permanent al unui atac nuclear a prevenit un conflict nuclear în timpul Războiului Rece. DRA a făcut ca un conflict direct să fie prea periculos pentru a fi acceptat. Nici una dintre părți nu își dorea să permită un război care ar fi garantat propria distrugere. În schimb, Războiul Rece a fost purtat la periferie, adesea prin intermediari. Și, deși au existat momente extrem de periculoase – precum războiul arabo-israelian din 1973, cînd atît SUA, cît și Uniunea Sovietică au intrat în stare de alertă nucleară maximă –, nu a avut loc nici o confruntare violentă directă.
Ocazional, liderii politici au visat la aranjamente alternative. Președintele american Ronald Reagan, de exemplu, a imaginat o lume fără arme nucleare și a lansat ambițioasa Inițiativă Strategică de Apărare („Star Wars”) pentru a crea un sistem spațial de apărare împotriva rachetelor. Dar ideea s-a dovedit extrem de costisitoare și probabil că nu ar fi funcționat niciodată în practică.
Apoi, în 2002, președintele american George W. Bush a renunțat la acordul de limitare a apărării strategice, permițînd crearea sistemului pe care America îl are în momentul de față. Dar aceste sisteme de apărare sînt destul de limitate, în cea mai mare parte netestate și orientate în principal pentru interceptarea unor rachete nord-coreene. Dacă Rusia ar decide vreodată să lanseze focoase nucleare în masă, apărarea americană actuală ar fi cu ușurință depășită.
Cu toate acestea, decizia lui Bush l-a determinat pe președintele rus Vladimir Putin să investească resurse în dezvoltarea de arme care ar putea ocoli viitoarele sisteme de apărare americane. Printre acestea se numără o torpilă nucleară cu rază de acțiune aproape globală, care ar putea eluda fără probleme apărarea convențională antirachetă, și o rachetă de croazieră cu propulsie nucleară cu rază de acțiune nelimitată, care s-ar putea „furișa” dinspre spațiul aerian mexican. În ciuda deceniilor de eforturi, toate aceste sisteme de armament nu sînt nici pe departe operaționale. Iar tot ceea ce a rămas din deceniile anterioare de inițiative de control al armelor este Tratatul de reducere a armelor nucleare strategice, pe care Rusia l-a suspendat în 2023 și care urmează să expire în februarie anul viitor dacă nu se mai întîmplă nimic.
Acesta este contextul în care Trump a propus Domul de Aur. Chiar dacă discursul său gălăgios despre „eliminarea pentru totdeauna a amenințării cu rachete la adresa patriei americane” nu are nici o legătură cu realitatea, administrația sa va aloca cu siguranță sute de miliarde de dolari pentru a dezvolta sisteme din ce în ce mai sofisticate, dar cu o eficiență îndoielnică. Mai rău, Rusia și China vor vedea în aceste inițiative amenințări la adresa viabilității propriilor arsenale nucleare strategice. Dacă ajung la concluzia că ele sînt vulnerabile, iar SUA nu, calculele nucleare se vor schimba.
Acest lucru este valabil mai ales pentru Rusia, a cărei putere nucleară strategică este esențială pentru pretenția sa de a fi încă o superputere. Riscul de a anula capacitatea de atac nuclear a Rusiei ar putea insufla o teamă aproape existențială în inimile planificatorilor strategici ruși. Și punctul de vedere al Chinei ar fi similar, deși teama ar fi mai puțin acută, puterea chineză avînd o bază mult mai largă.
Dacă SUA cheltuiesc zeci de miliarde pentru apărarea antirachetă, Rusia va trebui să cheltuiască tot ce poate pentru a încerca să neutralizeze aceste noi capacități. Dacă Rusia își poate permite un astfel de efort e departe de a fi sigur. Pentru așa ceva e evident că ar trebui să renunțe la alte priorități. Programul său spațial șubred expune dificultățile financiare cu care țara se confruntă deja. Și totuși, astfel de schimbări nu ar fi tocmai favorabile stabilității globale. În timp ce vechiul regim de control al armelor strategice nucleare arăta clar care este poziția fiecăruia, situația ar fi acum mai fluidă și mai nesigură.
Relația strategică bilaterală dintre SUA și Rusia a fost destul de dificil de gestionat. O relație trilaterală care să includă și China – cu arsenalul său nuclear în creștere – ar fi mult mai complicată, iar una care să implice și Franța și Marea Britanie ar fi de-a dreptul încurcată. Și cu cît aranjamentul este mai complicat, cu atît e mai probabil ca neînțelegerile sau conflictele marginale să degenereze în ceva mai periculos.
La rîndul lor, atît Putin, cît și președintele chinez Xi Jinping descriu propunerea Domului de Aur drept „o respingere completă și definitivă a recunoașterii relației inseparabile dintre armele strategice ofensive și armele strategice defensive”. Și nu greșesc. Dar nici nu oferă idei despre cum s-ar putea gestiona mai bine riscurile.
Avînd în vedere temerile în creștere ale Rusiei și Chinei, Domul de Aur are, în mod ironic, puține șanse să asigure securitatea SUA. Tocmai am văzut că nici măcar sistemele israeliene și americane hipersofisticate luate împreună n-au putut împiedica numeroasele rachete iraniene să lovească centrul Tel Aviv-ului. Iar în cazul focoaselor nucleare, este nevoie de o singură rachetă.
Nu există soluții simple. Chiar dacă visul de a crea un sistem defensiv inexpugnabil nu va muri niciodată, logica stabilității nucleare este simplă. Chiar și în aceste vremuri dificile, existența unei forme de dialog între puterile relevante este o necesitate.
Carl Bildt este fost prim-ministru și ministru de Externe al Suediei.
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
