● Constantin Buduleci, Viața cu Neluțu, Editura Polirom, 2026.
Debutul în roman al lui Constantin Buduleci (n. 1979) îmi amintește de alte cîteva romane „dure” de la noi, din ultimii ani, și nu la violență mă gîndesc prin această etichetă, ci la caracterul lor convingător. Pe de o parte, printr-o autenticitate bine jucată epic, acestea au dat impresia de autobiografie sau măcar de inspirație biografică (cel puțin în cazul de față, naratorul-personaj are același nume ca autorul), iar pe de alta, au combinat cruzimea cu tandrețea, inocența cu durerea insuportabilă, suferința absurdă cu fatalismul și resemnarea. Mă gîndesc, de pildă, la Părinți (Diana Bădica), la Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu și la Constantin (Iulian Bocai) sau la Copilăria lui Kaspar Hauser (Bogdan-Alexandru Stănescu). În mai toate, o copilărie, o adolescență sau o primă tinerețe punctată structural de tristețe sînt reevaluate din perspectiva maturității, care, deși caută să închidă răni vechi și adînci, le conservă și le perpetuează prin rememorare.
Scris ca o intensă confesiune poetică (punctuația e una specifică, la fel și unele pasaje lirice), Viața cu Neluțu e, esențialmente, romanul unei absențe: cea a unui frate mort de foarte mic, din cauza hidrocefaliei și a altor complicații medicale rezultate. Trauma se răsfrînge asupra întregii familii, dar mai ales asupra mamei, o femeie simplă care nu reușește să anabolizeze în timp evenimentul morții premature a unuia dintre numeroșii ei copii.
Evenimentul e alcătuit, de fapt, din mai multe etape, fiecare fiind o traumă, în sine – avertismentul rău-prevestitor al bunicii, singularitatea șocantă a aspectului fizic, inconvenientele comportamentale între ceilalți copii, internarea în spital, diagnosticul de „apă la creier”, indiferența presupusă a cadrelor medicale, rezultatul misterios al autopsiei, înmormîntarea, revederea periodică a fotografiilor rămase cu micuțul defunct emaciat, acoperit de căciuliță și pus în sicriul alb, înconjurat de flori.
Prin rememorare concentrică, absența se transformă într-o prezență (viața nu mai e „fără”, ci mereu „cu Neluțu”), căci celălalt frate ia locul celui dispărut, construind, astfel, o relație specială cu o mamă devenită extrem de grijulie, care se raportează obsesiv la copilul dispărut: „îmi plăcea să dorm cu mama. noaptea putea să vină peste noi, pentru că știam că mamei îi este frică de draci sau de întuneric, așa ne spunea mereu. cred că ea s-ar fi luat și la trîntă cu dracii, atît de curajoasă era. după ce a murit Neluțu, poveștile, amintirile cu morți erau destul de dese. toată lumea îl visa pe Neluțu. toți îi simțeau prin casă mîngîierile, atingerile. eu nu simțeam decît fiorul pe care mi-l dădea fiecare poveste în parte. Neluțu era cu noi mereu”.
Naratorul romanului relatează din două perspective, alăturate în text fără avertismente clare. Una este cea a copilului care privește evenimentele cu naivitatea inconștientă specifică vîrstei. Sub această lentilă fără prejudecăți și aburită de candoare apare povestea unei familii sfîșiate de sărăcie, crize identitare, brutalitate și abuzuri. O tînără mamă de etnie maghiară e părăsită subit de primul soț și nevoită să se recăsătorească și să se mute dintr-o zonă rurală într-o comunitate românească din Cisnădie. Copiii proveniți din ambele căsătorii trebuie să învețe să conviețuiască bilingv (în rarele clipele de singurătate, mama se refugiază în cîntecele și cărțile în ungurește), să trăiască la bloc, să suporte marginalizări la școală, să se apropie de noul tată și de frații care apar ulterior, să înțeleagă tăcerile și catatoniile dese ale mamei, să se deprindă a-și reapropia lumea prin cuvinte care o definesc atît de diferit.
A doua perspectivă e cea maturului, care tocmai și-a îngropat mama și caută nu doar răspunsuri despre fratele mort cu atîția ani în urmă. A fost vorba de neglijența unui medic anume? L-ar putea întreba acum, cînd el o fi ieșit de mult la pensie, despre ce-a fost cu Neluțu, pacientul de-atunci? De ce e atît de neclar raportul autopsiei? De ce părinții au acceptat nenorocirea petrecută în spital așa de ușor? Naratorul caută și date despre o identitate care nu-i este clară și care a fost afectată de absența unor documente (mama apare în ele cu mai multe nume, el însuși apare în alte certificate cu alte nume), de ascendența multietnică, de Alzheimer-ul care i-a doborît tatăl, de necunoașterea tuturor bunicilor și, deloc secundar, chiar de anomalia unei mame care a murit la șaizeci și nouă de ani fără să fi albit la păr.
Centrat pe mecanismul unui testimoniu familial și al salvării de la uitare (ochii de culoarea florilor de nu-mă-uita revin simbolic, în poveste), romanul lui Constantin Buduleci anunță un prozator care merită toată atenția.
● Ciprian Vălcan, Obiecte, ființe, himere, Editura Polirom, 2026.
Cînd pactul ficțional e lax sau de-a dreptul denunțat, povestea capătă un farmec suplimentar, rezultat direct din suspiciunea de adevăr, de concordanță cu realitatea. Mă gîndesc la autori pe care-i cunoaștem dintr-un anume gen de texte și-i redescoperim apoi în cărți scrise nu sub forma convențională a unor jurnale sau a unor autobiografii, ci sub aceea cvasi-romanescă (și ambiguă) a unor relatări ostentativ apropiate de experiența lor arhivată deja. Îi invoc aici, de pildă, pe Ion Vianu, Matei Călinescu, Eugen Munteanu, Gabriela Adameșteanu, Ruxandra Cesereanu sau Gabriel Liiceanu, care au publicat în ultimii ani astfel de texte, dovedind talente de redutabili memorialiști, pe lîngă acelea – diferite – cu care sînt recunoscuți în lumea culturală.
Ultima carte a eseistului Ciprian Vălcan (n. 1973) e un fel de roman autobiografic în care autorul a dat liber amintirilor din copilărie și adolescență, puse sub titlul Obiecte, ființe, himere. Dedicate în cea mai mare parte anilor de viață de dinainte de majorat, poveștile din carte sînt subsumate unei taxonomii esențializate prin cîte un singur cuvînt (Covoare, Pisici, Ceaușescu, Jucării, Fotografii, Mîncare, Cărți, Fotbal etc.), dar mai ales unei perspective ce revizitează primii ani ai vieții cu tot cu privilegiul candorii. Ea surprinde, treptat, odată cu vîrsta, lumea înconjurătoare, cu tot ce a-nsemnat ea în formarea viitorului adult pasionat de cărți și de scris.
Dar cel mai important, ea surprinde – poate mult prea precoce, de unde și suspiciunea de ficționalizare post-factum – diferența dintre bine și rău, dintre ce „se spune” și „ce e”, pentru că mai toată povestea se petrece în anii 1980, cînd copilul e „o ființă stîngace, cu mintea în altă parte, mereu incapabilă să adere la realitate, mereu fascinată de năluci și himere”. Scene de viață, arhive de obiecte, evenimente-ritual, întîmplări și gesturi familiale, tipologii, obsesii, fobii, preocupări adolescentine și comentarii personale recompun din memorie nu doar portretul timpuriu (ușor hiperbolizat) al autorului-narator, ci și fundalul unei epoci pe care cei mai mulți dintre noi o putem recunoaște.
E vorba de anii 1970-1980 ai comunismului autohton, cu inconvenientele și „salvările” cunoscute: penuria de alimente și bunuri esențiale, sărăcia emisiilor mass-media oficiale, omniprezența cuplului prezidențial, minciuna, propaganda și supravegherea, beneficiile culinare ale produselor „de la țară”, aroma plăcută a interbelicului adusă de poveștile unor bunici și străbunici, evadarea prin cărți, jocuri și reviste „din afară” (apropierea graniței cu Ungaria e cît se poate de benefică, la fel ca și ascultarea frecventă a Europei Libere, revistele porno și rarele pachete din străinătate), prin sinecura mediului casnic și prin lecturile preferate din istorie și literatură.
Un capitol important al cărții e cel dedicat oglinzii, ca obiect de decor familial și ca reper psihanalitic (alături de altele – frica de pisici, fascinația pentru marii cuceritori ai istoriei sau preocuparea pentru sexualitate și nuditate feminină). Lume virtuală, surogat metafizic și mecanism al dedublării, oglinda ocupă un loc esențial în imaginarul timpuriu al autorului, care o înglobează reevaluînd-o, la maturitate, prin ochii unor Arhimede, Lacan și Bachelard în cîteva dintre cele mai captivante pasaje ale amintirilor:
„Mai tîrziu, oglinzile au devenit, în mintea mea, echivalentul unor ape incredibil de adînci, al căror fund se dovedește imposibil de găsit. Deși mie nu mi-a fost niciodată teamă de oglinzi, îmi spuneam că spaima acelora care se străduiesc să le evite ar putea fi, de fapt, o inconștientă frică de înec, de pierdere în profunzimea lor ce pare fără margini. Cînd aveam vreo șaisprezece ani, a intervenit analogia cu mierea. Așa cum trupurile pot fi conservate la nesfîrșit în miere, fără să sufere vreo vătămare, sufletele pot fi păstrate pe vecie în oglinzi, iar asta tocmai fiindcă oglinzile sînt făcute, de fapt, din miere. În momentele cînd aveam neplăcuta senzație că între mine și realitate se interpune parcă un perete de sticlă, permițîndu-mi să văd ce se întîmplă, însă împiedicîndu-mă să mai primesc impresii din exterior, îmi spuneam că depresia trebuie să semene cu starea acelora care se simt prizonieri într-o oglindă”.
Cartea lui Ciprian Vălcan pare în întregime un rezultat al teoriei speculare, căci „oglinda e memoria care nu dă greș, memoria infailibilă, imposibil de alterat ori de știrbit”. Păstrînd particularul, nu generalul, oglinda e dovada vie a inconstanței și a schimbării umane. Ea e schimbătoare numai fiindcă redă fidel imaginea mobilă a celui din fața sa, rămînînd, ca obiect, mereu aceeași.
Document de istorie personală, de antropologie a copilăriei sub comunism și de formare a profilului intelectual de mai tîrziu, Obiecte, ființe, himere concentrează miniatura unui Bildungsroman într-o narațiune fluentă, plină de detalii pitorești și memorabile. Arheologie reală și fantasmată a adultului de mai tîrziu, cronică a unui ev auroral, în ciuda fundalului istoric, cartea lui Ciprian Vălcan se citește cu mare plăcere și fiindcă poate convinge repede prin repovestire, poetizare și reflecție inteligentă.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Zaruri și minuni, povestiri, Editura Polirom, 2026.
