● Mariana Codruț, Femeia care nu se mai uită la cer, Editura Cartier, 2026.
Femei care-și împart viața între România vizitată rar, eventual de sărbători, pe care-o mai văd pe Internet sau o mai aud la telefon, și orașe din Italia sau Franța, unde muncesc pe rupte ca să trimită bani acasă, soților, copiilor sau bătrînilor rămași acolo. Femei care plutesc, încă, indecise, între amintirile mai vechi sau mai noi, fiecare cu nostalgiile ei: din timpul comunismului, din timpul căsătoriei, din timpul liceului, al studenției sau al unei mari iubiri. Femei care, în urma unor întîmplări neașteptate, redescoperă subit vechi prietenii sau, dimpotrivă, sînt nevoite să le-ngroape pe cele actuale sau să se poarte în ele nu tocmai amabil.
Femei care supraviețuiesc cotidianului din comunism, cu toate lipsurile cunoscute, sau care navighează prin apele tulburi ale anilor 1990, cînd toate libertățile par așa de la îndemînă, iar valorile s-au schimbat parcă prea rapid. Femei care, ducînd numeroase responsabilități mature (mame, surori, bunici, mătuși), muncesc din greu cu mîinile, pline de griji, fără alt etaj intelectual afară de ideile de pe rețele, de la TV sau din discuțiile banale cu semenii, sau, dimpotrivă, femei care citesc, predau, scriu sau au preferințe erotice, gusturi estetice și idei politice bine argumentate.
Genul acesta variat de personaje populează noul volum de povestiri al Marianei Codruț, Femeia care nu se mai uită la cer, care vine la distanță de aproape cinci ani față de ultimul, Era lumină, era vînt (2021).
Interesul autoarei pentru viața măruntă, pentru fundalul social relevant și pentru diversitatea tipologică se păstrează și acum, cu aceeași preponderență a unui fel de antropologie feminină – personajele masculine, din nou, sînt foarte puține. Decupajul realist e scurt, precis, economicos, „clasic”, aș zice, psihologia e mai degrabă subînțeleasă din gesturi și replici, cu rare intervenții ale naratorului, iar portretele sînt recognoscibile într-o umanitate care ne e foarte familiară. Surprizele, inclusiv cele finale, puse anume pentru cititor, sînt destul de rare, mai totul e dominat de întîmplări din vieți foarte bogate, cu bunele și cu relele lor, derulate în detaliu, răbdător, cu insistențe pe o scenă sau pe alta. Păstrînd un cehovianism destul de vizibil în subtext, cele șaptesprezece proze vorbesc despre singurătate, despre distanță, despre „prea tîrziu”, despre memoria împovărătoare, despre dezamăgire și neîmplinire, degajînd o discretă aură de melancolie. Ating doar cîteva ploturi, mai jos.
În „Cătă și hamsterul”, unei badante românce italianul bătrîn pe care-l îngrijește i-a promis cîndva un tur al Italiei, dar pare că promisiunea nu va mai avea timp să se-mplinească. În „Clocoțel”, o tînără studentă visează să-și piardă virginitatea cu un coleg mai mare, deși e deja logodită cu un prieten din copilărie. Raporturile între figuri feminine foarte diferite se văd în „Cum bea Daria cappuccino” (o întîlnire la cafea) și-n bucata eponimă (o revedere în autobuz). Doi părinți cu trei copii discută banalități după cină, în „Flaneaua kaki”, lîngă fetița convalescentă care nu mai fusese de mult scoasă afară din apartament. În „Copac în furtună pe marginea prăpastiei”, o fostă chiriașă e chemată să ia un obiect ca amintire din casa proprietarei, de care fusese vag apropiată. Un pictor divorțat de ani de zile are o întîlnire extrem de rece cu fiul său exilat de mult în Franța, alături de fosta soție („Întîlnirea”).
O femeie își vizitează sora în casa părintească din sat și, într-o nostalgică excursie în natură, descoperă pustietatea unui loc și a unor amintiri („La rîu”). O relație erotică sinuoasă și cîteva discuții politice aprinse pe Internet definesc, din anumite puncte de vedere, diaspora românească din Italia („Măricel diasporeanul”). O scriitoare care vizitează un cuplu de prieteni reacționează dur cînd descoperă că a fost fotografiată de ei fără acord și introdusă într-un album de „personalități locale” („Un regal de flori și miresme”). În fine, în preferata mea din volum („Poveste de iubire” e o reușită prin concizie, concentrare de mijloace și emoții autentice abil mascate de scenografie), „un burlac aproape bătrîn” își îndulcește solitudinea cu amintirile de familie, cu munca în casa părintească și cu like-urile pe Facebook pentru o ea aflată departe.
Cu cîteva rezerve (ici-colo, replicile și reacțiile personajelor, la fel ca și intervențiile naratorului, frizează inautenticul și sînt supărător de explicite), volumul Marianei Codruț e, în ansamblu, notabil. El aduce în atenție o umanitate căreia îi lipsesc „senzația de siguranță și de cald paradis”, cum ni se spune într-un loc, și e un fericit adaos la palmaresul ei prozastic de pînă acum.
● Liuba Rusnac, Costul vieților noastre, Editura Cartier, 2026.
Distopia e un gen pretențios, un amestec de black fantasy, parabolă existențială, absurd, critică social-politică și realism „pe dos”, în care puțini autori pot excela, cu adevărat. La noi, în ultima vreme, au fost cîțiva care au reușit, în demersuri narative cu varii abordări stilistice și tematice. Dintre cei „mai vechi”, i-aș aminti, de pildă, pe Mircea Cărtărescu și Adrian Alui Gheorghe, iar dintre cei relativ „noi”, pe Iulian Ciocan, Cosmin Perța și Savu Popa.
După cîteva parcursuri publicistice dincoace de Prut, autoarea de origine basarabeană Liuba Rusnac debutează cu un miniroman distopic ce respiră, deopotrivă, și atmosfera din Kafka, Orwell și Huxley, dar și pe cea din analogi moderni precum Colson Whitehead sau Don DeLillo. Costul vieților noastre e un fel de prozopoem depresiv, scris în rafale scurte, de efect, care transformă postura de cetățean al megalopolisului contemporan, de corporatist sau de șomer într-un sejur claustrofob, sufocant și etern, bîntuit de coșmaruri, traume și anxietăți din care nu pare să existe vreo ieșire.
Nenumit în vreun fel, orașul e o aglomerare labirintică de clădiri din fier, beton și sticlă, de scări, poduri, străzi, gări, subsoluri și colțuri murdare, un amestec de aseptic și sordid, unde oamenii trăiesc prinși ca-ntr-un insectar în oficii aproape deplin înregimentate. Înconjurat de zidul alb al ultimelor case, dincolo de care natura a explodat furioasă recuperînd ceea ce i-a fost luat de o urbanizare dementă, orașul a devenit o planetă stranie, înfricoșătoare, unde micile libertăți individuale și spațiul privat sînt strict restricționate, controlate online prin ecrane, device-uri și aplicații și condiționate de ore fixe și liste cu prezențe, de ierarhii profesionale stricte, de costuri, taxe, facturi, target-uri și deadline-uri.
Corpul și sufletul individului sînt închiriate integral de instituții cu obligativități zilnice, sentimentele, empatia și solidaritatea au dispărut sub imperiul egoismului feroce, indiferența și puterea sînt reperele omniprezente, viața e o supraviețuire, singurătatea e o sinecură, iar fericirea, deși complet absentă, e promovată paradoxal peste tot („Fii pozitiv!”, „Rămîi pozitiv!”).
Eroina, o tînără tarată deja de o boală genetică (reflux esofagian) care se ivește simptomatic oricînd apare un inconvenient, scrie la recomandarea doctorului un jurnal ca formă de terapie pentru afecțiunile fizice și sentimentul lipsei de sens („Scrieți așa cum stau lucrurile, nu e nevoie să inventați nimic, dar rămîneți pozitivă.”). Consemnînd ce i se-ntîmplă, ce simte, ce fac și ce zic ceilalți, romanul devine o proză autoscopică asimilabilă cu depoziția unui pacient inteligent și hiperlucid, prizonier definitiv în infernul condiției de șomer, între zidurile unui oraș-monstru care devorează vieți și morți, la un loc. Cine trăiește, încă, trebuie să raporteze orice mișcare (oricum, Guvernul știe tot despre toată lumea) și să muncească non-stop pentru a-și plăti minimul confort (locuință, facturi, mîncare, mici cumpărături), cine a murit a lăsat un loc gol numai bun de ocupat de către cineva în așteptare. A avea prieteni, familie sau un copil nu sînt chiar cele mai bune căi de-a reuși să rămîi pe linia de plutire, dimpotrivă, solitudinea e cea mai bună soluție ca să acoperi costurile zilnice.
Bîntuită de coșmaruri teribile în care Răul i se arată în formă pură, cuprinsă adesea de greață și de nevoi minore de care nimeni nu vrea să țină cont, eroina e obligată să participe zilnic la ședințele entității numite „Sistem”. Subordonată alteia numite „Forța Umană”, ea dorește să-i instruiască pe cetățeni în vederea găsirii unui job și apoi în menținerea lui printr-un comportament obedient pînă în cele mai mici detalii.
Conflictele inevitabile cu tot felul de superiori care ignoră cele mai elementare dorințe ale subalternilor (la un moment dat, eroina remarcă răceala și aroganța șefilor, nu-și poate potoli setea în timpul ședințelor pentru că uitase să-și aducă apă și nu-și poate motiva oficial cîteva absențe din cauza bolii), completarea nesfîrșită de formulare, memorarea regulilor inventate pentru orice gest sau intenție, rătăcirea prin ramificațiile întortocheate ale clădirii arondate de Sistem Forței Umane, întîlnirile cu alți colegi sau cu alți locuitori ai orașului, rutina drumurilor cu trenul la ore fixe, accesele de vomitat, stările de boală, repetatele întîrzieri la program și inadecvări la cerințe, clipele rare de intimitate în apartamentul minuscul, gîndul că adesea cardul poate afișa fonduri insuficiente (întîrzierile și absențele duc la tăieri de venituri) și căutarea unor evadări alcătuiesc substanța grea a jurnalului prin care protagonista speră să se trateze.
Fascinația față de chipul unui cetățean care mergea cu același tren, discuțiile cu un homeless, mici incidente în timpul ședințelor, o scurtă vizită la poliție (puteai deveni suspect din aproape orice motiv), descoperirea unei grădini zoologice dezafectate sînt cîteva dintre elementele care mai rup monotonia coșmarescă a unei vieți căreia i s-au luat toate libertățile și care costă enorm, în toate aspectele ei. De ea nici nu poți să scapi, nici nu poți să fugi. „Eu însă nu fugeam, nici nu mă ascundeam, nimeni nu venea după mine ca să mă tîrască de păr înapoi în fața autorității. Nu există evadare din sistemul acesta, pentru că nu există altceva în afara lui și, din motivul acesta, nu se îndîrjește nimeni, nu evadează nimeni, fiecare se supune voluntar. Zgomotul care umple lumea fără ca oamenii să-și dea seama, așa cum peștii nu-și dau seama de prezența apei, este sunetul unei țeste tari care se lovește de pereții cuștii compact sigilate cu obligații legale și cu costul vieților noastre.”
Cu acest roman, Liuba Rusnac intră cu dreptul în literatură. Vedem cum rămîne mai departe.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Zaruri și minuni, povestiri, Editura Polirom, 2026.
