● Vasile Ernu, Mama se pregătește să moară, Editura TREI, 2026.
Vasile Ernu (n. 1971) a arătat pînă acum o preocupare pentru un cîmp de investigație inedit, pentru o nișă sociologică. Dacă aș transforma cîteva dintre titlurile sale în concepte-umbrelă, s-ar vedea foarte ușor ce vreau să spun: „născuți în URSS”, „generația canibală”, „sectanții”, „copiii-dingo”, „izgoniții”, „bandiții”, „ultimii eretici ai imperiului”. Afară de această atenție acordată marginalilor din fosta lume sovietică și din jurul ei, stilul său a fost mereu unul mozaicat, un melanj între filosofie, antropologie, memorialistică, autobiografie, eseu general cultural. Responsabile pentru aceste parcursuri intelectuale și stilistice inedite sînt nu doar pasiunile culturale ale autorului, ci și statutul său real: poziții de stînga asumate în prezențele publice, genetică etajată (născut în Bugeac, o zonă multietnică și colorată religios), descendență dintr-o familie neoprotestantă practicantă, traversarea unor falii geo-istorice fragmentate (URSS – Ucraina și Basarabia post-sovietică – România de după 1990).
Mama se pregătește să moară se înscrie în același registru stilistic și tematic. Avem de-a face cu un discurs polimorf, între eseu antropologic și memorii camuflate în fragmente politice, religioase și filosofice. Cronologic, cartea subîntinde reflecții despre evenimente de dinaintea Revoluției bolșevice, trecînd prin Primul și al Doilea Război Mondial și apoi prin perioada post-sovietică de după 1991, pînă la pandemia COVID și războiul din Ucraina. În centru e familia autorului, cu evenimente private și memorabile, între care cel al morții – a mamei și a unui frate mai mare – ocupă locul central. Iminența morții, așteptarea, absurdul și consecințele ei devin generatoarele celor mai multe dintre capitole, cu o mărturisită aplecare pentru ritualurile ce însoțesc înmormîntarea.
Dar volumul extinde, în substanța lui, pretextul morții pentru o analitică foarte personală pe teme altfel redundante, în scrisul autorului. Ele sînt dispuse în dialectici foarte ofertante pentru conjecturi oblice, puternic orientate spre stînga: slavofilie-protestantism, capitalism-socialism, Europa – Rusia – SUA, lumea „aceasta” – lumea „cealaltă”, familie – solitudine, urban – rural, pace – război – pandemie, memorie – uitare, țărani ortodocși – țărani protestanți, compromis – verticalitate, emigrare – întoarcere – rămînere, hasidism – creștinism, ritualism – austeritate, prietenie – singurătate ș.a. Fotografiile reproduse ici-colo, cu oameni, locuri, peisaje și obiecte din arealurile discutate, subliniază expresiv această stilistică de graniță din care Ernu a făcut deja o marcă proprie.
Aș vedea, totuși, între pliurile multiple ale volumului, trei teme majore în jurul cărora îl pot concentra reducționist: moartea (cu toate implicațiile ei psihologice, intelectuale și spirituale), nostalgia (evocarea unui trecut personal și a unui ethos rural iremediabil pierdute) și existențialismul estic (un gen aparte de a vedea raportarea individului la o modernitate care a condamnat comunismul din perspectiva unei democrații pretins rapace și dezumanizante). Redau mai jos trei fragmente relevante pentru fiecare dintre ele.
Moartea: „Moartea este una dintre cele mai tabuizate teme umane, un act înconjurat de multă mistică și cu o încărcătură istorică și religioasă foarte complicată. De ce? Pentru că de‑a lungul istoriei oamenii au încercat să o încarce cu diferite sensuri, să construiască ritualuri de comemorare și interpretare. Pentru că este singurul fenomen al vieții asupra căruia nimeni nu are o competență, pentru că nimeni nu s‑a mai întors să depună mărturie asupra morții. Nimeni nu are competență asupra morții, însă mai toți s‑au bătut să aibă putere asupra ei, pentru că moartea este ultimul act uman.”
Nostalgia: „Nostalgia nu e despre un regim, ideologie, politică, ci despre o țară a timpului, un loc al memoriei – acele vremuri. Nu au nostalgii doar oamenii bolnavi, care nu pot să rețină, care nu au memorie. În rest, omul devine om în măsura în care reușește să țină minte, să aibă memorie: a timpului, a locului, a evenimentelor și a oamenilor din jur.”
Existențialismul estic: „Pentru omul estic, soarta nu prea e cu happy‑end, ci mai mereu cu opusul său: la final toți mor sau, cel puțin, eroul principal. Ne plac parastasele la nebunie. Aici ești condamnat la nefericire, la tragedie, la ghinion – e o continuă trecere prin «valea umbrei morții», dar cu voie bună. Nu se poate să se termine bine ceva ce ține de soartă – ea este marcă a tragismului și a răului. În varianta mai balcanică a Estului există o atitudine sănătoasă, anume că nici nu merită luată tare în serios. Noi știm că și Dumnezeu o mai dă în bară – după chip și asemănare. E un fel de realism metafizic tragic.”
Cartea lui Vasile Ernu e captivantă, chiar și cînd intră în dezacord cu multe dintre opiniile presupuse de cei mai mulți ca fiind de bun-simț. De văzut și de tras propriile concluzii.
● Viorel Ilișoi, Povestiri din copilărie, Editura GRI, 2026.
Viorel Ilișoi (n. 1968) e, probabil, cel mai redutabil autor de reportaje din istoria presei românești a ultimilor treizeci și ceva de ani. Și dacă măresc contextul, situîndu-l la fel și-n literatura română, nu cred că greșesc, pentru că autorul a dus genul reportajului la dimensiunile rafinate ale prozei și a făcut din el un mecanism narativ care transformă orice realitate sau amintire în material estetic de-o rară autenticitate. Decupajul său e mereu precis, original, lipsit de menajamente și pudibonderii și, prin talentul de a folosi atît de sugestiv limba română, are puterea de impact a unui film documentar editat la sînge.
Ilișoi e un povestaș de vocație, mai întîi, aș zice, din neamul marilor povestași moldoveni, de nu mi-ar fi teamă de generalizări geografice pripite, și abia apoi e jurnalistul vagant pe care-l știe toată lumea, trecut prin numeroase redacții naționale și specializat „trăind, văzînd și scriind”, adică experimentînd pe propria-i piele adevărul textelor publicate. Asta se vede imediat citindu-i cărțile, indiferent dacă ele sînt interviuri cu scriitori, cvasi-monografii, anchete, memorii sau antologii de relatări jurnalistice, deși nu trebuie uitat că i-au fost recunoscute și multipremiate calitățile, inclusiv acelea de poet și prozator. Din multele sale apariții, reamintesc aici doar celebrul Strălucitor (2020), un volum unde memoria în act generează narațiuni care gîlgîie de umor, de bogăție evenimențială și de spectaculozitate tematică și pe care cu greu te poți abține să le numești literatură.
Povestiri din copilărie e iarăși o carte de proză, titlul o spune cel mai elocvent, deși cele 31 de narațiuni pretind a relata în fragmente o parte importantă din copilăria și adolescența autorului. Redate în cheie profund nostalgică, cu accente de intensă tristețe și duioșie, pe alocuri, povestirile devoalează cu o șocantă sinceritate scene și personaje dintr-un trecut plasabil în afara oricărei copilării obișnuite. Provenit dintr-o familie rurală numeroasă, atunci cînd tatăl se îmbolnăvește grav și devine incapabil de a mai munci și a mai cîștiga bani, copilul e dat la vîrsta de 7 ani la casa de copii din Trușești, Botoșani. Contrastul dintre, pe de o parte, căldura familiei și libertatea spațiului natural al satului, iar pe de alta, constrîngerile aproape dezumanizante ale unui orfelinat comunist e cel care constituie motorul narativ al acestui Bildungsroman dens, cu ramificații reflexive demne de un studiu antropologic al memoriei afective.
Figurile tatălui și mamei (au cîte un capitol special) sînt estompate antitetic de cele ale pedagogilor, ale îngrijitorilor și ale echipei din cămin, așa cum anturajul plăcut al prietenilor, al vecinilor și al rudelor din jurul curții natale e concurat dureros de cel al colegilor de suferință care locuiesc la comun, în dormitoare imense. Foamea, mizeria, sărăcia, munca forțată, violența, abuzurile, îndoctrinarea, absența căldurii familiale și lipsa empatiei l-au obligat pe copil să poarte o luptă continuă pentru a-și păstra identitatea și a rezista. Maturitatea îl va ajuta să-și continue studiile mai departe, la liceu, și să înțeleagă gestul crud al părinților care l-au dat subit în grija unui stat unde „Partidul și personal Tovarășul secretar general Nicolae Ceaușescu ne asigură condiții minunate de viață și învățătură”. Sînt rare figurile luminoase (o bibliotecară, o învățătoare, un îngrijitor, un coleg prieten) și scenele care presupun un oarecare dram de afecțiune (revederile sporadice ale mamei, vacanțele acasă, taberele școlare la mare sau în stațiuni, cîte un mic dar căzut din cer, primii fiori erotici), într-un ocean de singurătate interioară, de indiferență colectivă și de întuneric general.
Lumea eroului lui Ilișoi e una în care colcăie mulțimi de copii tunși chilug, plini de cicatrici și îmbrăcați la fel, unde cei care n-au avut niciodată părinți nu prea au șanse să evolueze mai tîrziu, unde o portocală apare o dată pe an, de Crăciun, unde cei slabi sînt bătuți fără motiv de cei puternici, unde nimeni nu are bunuri proprii și unde orice ai ți se fură, unde cei care urinează noaptea în pat sînt separați și marginalizați ca bolnavii psihic, unde morțile premature ale unor copii devin spectacole sfîșietoare și unde maturii înșiși par a fi, cîteodată, purtătorii unor implacabile destine prăbușite. Dorința de a evada e obsesivă pentru toți (capitolul „Evadarea“ e cel mai lung din volum și cuprinde o huckleberryană epopee a fugii din cămin), cea mai infimă sumă de bani devine o avere, iar performanțele la învățătură și lecturile asidue sînt certificatele de recunoaștere publică și de împlinire viitoare.
E-adevărat, sînt ici-colo și întîmplări ce par menite să răzbune prin umorul gros tabloul general al unei copilării colorate în cenușiu: epopeea sperieturii trase la vederea involuntară a „monstrului” păros dintre picioarele unei vecine fără desuuri, cuvîntul porcos scris pe coaja harbuzului abia ieșit și amplificat apoi de creșterea în dimensiuni a fructului, descoperirea „comorii” ascunse de mult de bunicul sub rădăcinile unui salcîm, „tranșarea” originală a porcului de Ignat, împreună cu un frate, sau prima experiență „la femei”, sub îndrumarea unui poet deja consacrat. Multe dintre bucăți („Glodul“, „Trenul“, „Ineluș-învîrtecuș“, „Eminescu printre harbuji“) sînt veritabile bijuterii în proză, comparabile cu debuturile timpurii ale unor Sadoveanu, Rebreanu sau Preda.
Scrise fluent, în ritm susținut, cu stilul constant și controlat al povestitorului antrenat, dar fără acrobații narative inutile, „amintirile” lui Viorel Ilișoi nu evită nici grotescul, nici umorul negru, nici autoironia. Ele combină ostentativ perspectiva candidă a unui Salinger cu cruzimile unor Céline, McCarthy sau McEwan. Anticrengiană întru totul și deloc asimilabilă „copilului universal”, Povestiri din copilărie e o carte care chiar se citește cu sufletul la gură.
Adrian G. Romila este scriitor. Ultima carte publicată: Zaruri și minuni, Editura Polirom, 2026.
.jpg)
