● Mircea Pricăjan, Instinct de supraviețuire, Editura Polirom, 2025.
Ultima carte a lui Mircea Pricăjan despre care am scris a fost Murmur, un roman din 2023. Am zis și atunci că tema lui majoră (excluzînd cărțile pentru copii, i le-am citit cam pe toate, știu ce vorbesc) îmi pare a fi memoria, folosită de naratori și personaje fie pentru a eluda salutar și escapist trecutul (în defavoarea unui prezent banalizat), fie pentru a reevalua un parcurs biografic de care chiar el, trecutul, e responsabil. Corolarul bricolajului narativ pe care-l provoacă memoria ar putea fi fractura dintre lumi simultane, de cele mai multe ori motivată erotic.
Se-ntîmplă asta și-n noua sa carte de proză, care adună nouă dintre povestirile pe care autorul le-a publicat anterior prin antologii, reviste și blog-uri de profil. Instinct de supraviețuire reunește bucăți unde faliile cronologice din interiorul aceluiași text construiesc desfășurări epice paralele și deconstruiesc șabloane și așteptări de lectură, alternînd evenimentele și generînd nostalgii, decalaje, nepotriviri și chiar plonjoane în fantastic.
Un ghid montan care se oferă spre închiriere contra cost e atît de pasionat de plimbările solitare în natură și de contemplarea revigorantă a peisajului, încît aproape că-și urăște clienții. Imprevizibilul oricînd iminent se și produce: cînd urcă pe munte cu un grup, la un moment dat e confruntat cu teribilismul inconștient al unui copil și evită la limită o tragedie. Un accident casnic provoacă unui băiețel o fractură de braț, iar precipitarea mamei în a-l vindeca intersectează flash-urile unei vieți de familie nu tocmai funcționale. Un filmuleț de prezentare a orașului văzut pe YouTube face să apară, apoi subit să dispară din el imaginea unui cuplu, a cărui poveste crezută înainte puțin probabilă pune la grea încercare o veche relație de prietenie. Intensitatea erotică a unei escapade în doi (excursie, hotel, saună, restaurant) afectează dorința perechii de a ieși din bula intimității și de a mai reveni la părinți, cu toate că acolo-și lăsaseră copilul, prizonier, la rîndu-i, în universul repetitiv al desenelor animate de la TV.
Curajul și nerăbdarea unui tată de-a ieși singur în largul mării cu o placă dotată cu velă sînt retezate de posibilitatea confruntării cu un rechin, o experiență ce-i reamintește că e mai sigur să revină în sînul familiei și să le lase copiilor plăcerea plutirii. Revederea locurilor natale dintr-o zonă rurală a României îi reamintește unui fotograf pasionat de drama prin care a trecut nu demult cu iubita, în timpul unor excursii îndepărtate menite să le îmbogățească blog-ul de călătorii. O frumoasă acrobată ucraineancă îl face pe un tînăr să călătorească tocmai pînă la Amsterdam cu mașina ca s-o reîntîlnească, iar acolo amintirea ei obsedantă i-o multiplică în chipul tuturor acrobatelor care fac spectacol în piața centrală. Izolarea în case din timpul pandemiei accentuează anxietățile unui personaj nevoit să ia contact cu oamenii numai prin intermediul camerelor video. O iubire ratată aduce cu sine, pentru un tînăr, o extraordinară întîlnire cu o sirenă, pe cînd se afla la mare, cu prietenii.
Lumile se multiplică în jurul personajelor din povestirile volumului, ele se-mpart în trecute și prezente, reale și virtuale, adevărate și imaginare, intense și banale, copilărești și adulte, calme și violente. Fracturile și intersecțiile dintre ele îi pun pe protagoniști în situații dintre cele mai surprinzătoare, lăsîndu-i să se descurce cum pot și să tragă consecințe care nu sînt întotdeauna nici dintre cele mai clare, nici dintre cele mai plăcute. E ca atunci cînd se încearcă filmarea unui cadru mai larg în mișcare, în varii unghiuri și planuri, eventual încercînd pe fundal să se adauge cu vocea explicații și comentarii care să cuprindă cît mai mult din realitatea filmată, fără a se cunoaște, însă, rezultatul final.
Cam asta face, de pildă, un personaj dintr-o povestire (singura din volum relatată experimental la persoana a doua): „Te-ai oprit de cîteva ori ca să filmezi cu Canonul. Panoramări, prim-planuri, tranziții... Unii ar spune că ai luat imagini în stoc. Bune oricînd, oricui. De acord, dar ție îți trebuiau pentru a ilustra povestea pe care urma s-o pui pe voice-over. Încă lucrai la ea, o începuseși de mai mult timp fără să te gîndești că asta ar fi cea mai bună întrebuințare a ei. Povestea acelor locuri, povestea ta din primii zece ani de viață. O autobiografie, sau începutul uneia”.
Încercînd să supraviețuiască experiențelor neașteptate din viețile lor, eroii din volumul lui Mircea Pricăjan trăiesc, de fapt, cîteva momente inedite. Transformate în povești, ele sînt numai bune pentru cititorii unui autor deja consacrat.
● Bogdan Perțache, Metec, Editura Polirom, 2025.
La debutul cu romanul Visul canadian (2023), Bogdan Perțache explora un imaginar al dezrădăcinării. Eroul, absolvent de arte plastice și obsedat de evadarea din lagărul socialist, traversa experiențe diverse, pentru a se așeza, la un moment dat, după mai multe încercări riscante de-a se expatria, în Canada. Romanul era, de fapt, un puzzle original cu 53 de povestiri independente, aranjate necronologic, majoritatea gîlgîind de un haz nebun, cu un acut simț al dialogului și al relatării-reportaj, recomandînd un prozator de calitate, la început de drum.
Metec, noul roman al lui Bogdan Perțache, păstrează fragmentarismul, ideea de narațiune-mozaic (doi dintre eroii săi chiar se ocupă de vitralii și dezgropări de mozaicuri bizantine), dar concentrează poveștile pe intensități erotice, care mai de care mai senzuale: adultere, trădări, iubiri pasagere, acuplări fierbinți, gelozii, violențe, ba chiar și o crimă. Mișcîndu-se într-o geografie largă (București, Chartres, un orășel turc de pe coasta Marmaris, Brăila, zona rurală din jurul brațului Măcin, insula Rodos), de data aceasta romanul e construit din trei confesiuni separate, înscrise de fiecare dată sub numele protagonistului-confesor: Damian – un meșter specializat în vitralii de sticlă, Yórgo – un arheolog româno-grec și Franco – un absolvent de seminar preoțit fără să aibă cea mai mică înclinație păstorească.
Cele trei confesiuni desfășoară alternativ, conform unei scheme fixe, cîte două povești de dragoste paralele, care se intersectează pe neașteptate prin cîte un personaj comun. Nota de comic se păstrează și ea, la fel ca și notația scurtă, în secvențe punctate ca-ntr-un scenariu de film, vizionat cu dorința de-a degusta incursiuni în locuri cu peisaje, sunete și arome exotice, deseori cu un zîmbet complice în colțul gurii. Dacă socotim strict matematic, ar ieși trei povești cu cîte două ramificații, deci șase fire narative care sînt tot atîtea experiențe erotice cu variate tipuri feminine (actrițe, arheoloage, fete de la țară), cam ca-ntr-un puzzle extins unde unele piese reprezintă legătura indispensabilă între desene foarte diferite.
Damian trăiește o aventură cu posesiva și frumoasa Deea, o fată măritată cu un soț mai în vîrstă, pentru care nu simte cine știe ce. Plecarea la o specializare artistică în catedrala din Chartres îi dă ocazia tînărului să intre într-o altă poveste amoroasă, cu văduva Renée, atrăgătoarea îndrumătoare franțuzoaică a echipei de vitraliști, cu a cărei fetiță, Sylvie, se înțelege foarte bine. Finalul aduce și „visuri de mărire”, ca expat („Prezența femeii frumoase, abandonată dimineții, mie, mă face să uit de griji, o să fie bine, văd eu cum îmi fac actele, obțin rezidența, sper ca Sylvie să mă accepte ușor. Tată, o să fiu tată, sînt sigur că voi fi un tată bun, de bani nu mă îngrijorez, la nevoie, vînd casa”), dar și o arestare intempestivă, care nu anunță nimic bun.
Căsătorit din dragoste cu malițioasa Mădă, după mai multe încercări de-a se chivernisi financiar făcînd la comandă lucrări de licență, Yórgo prinde o sinecură la un institut-fantomă creat ad-hoc în București și un stagiu arheologic pe malul Mării Egee, pe coasta turcă. Acolo cunoaște o tînără studentă din echipa autohtonă, Emine, o nimfă de a cărei atracție nu poate scăpa. Deși timidă, turcoaica i se oferă cu nonșalanța neexperimentată a virginei, iar cadrul voluptuos al ruinelor antice și al miturilor grecești stimulează din plin escapada adolescentină.
Ratarea acuplării, însă, vine nu doar din reținerile incontrolabile ale fetei, ci mai ales din sentimentul de vinovăție față de soția lăsată departe, acasă („Mă lipesc de trupul lui Emine, pielea mi-e încinsă, a ei e rece, umedă, nu se întoarce spre mine, stă lungită pe spinare, a apucat cearșaful în pumni, mă sprijin într-un cot, cu mîna liberă îi prind bărbia, o sărut ușor, prinzîndu-i delicat cînd buza de jos, cînd cea de sus, cobor palma pe gît...”). E o soție despre care află întîmplător lucruri care-l șochează și care-l vor împinge să facă lucruri greu de crezut pentru un intelectual ca el, pentru care compromisurile erau doar în ordine politică, nu și afectivă.
După episoade erotice promiscue în mediul clerical de la seminar, Franco se căsătorește cu o copilă din satul natal, e hirotonit și face facultatea de teologie în paralel cu păstorirea unei localități minuscule și sărace. Dar Lena, blînda și ștearsa lui preoteasă, e departe de a fi ceea ce pare – o soție ascultătoare și casnică, anonimizată deplin în parohia soțului ei –, iar revelația aceasta îi schimbă radical destinul lui Franco. Fostul preot cîntă ca artist stradal cu acordeonul prin piețele londoneze (culoarea închisă a pielii îl ajută să pară din branșă) și, în trecerile pe-acasă, o iubește pe Cora, o focoasă tătăroaică, pe fundalul muzicii de pe plăci de vinil.
Amintirea veche a unui act violent, comis din gelozie și dispreț, mai tulbură episoadele de intensitate erotică perfectă („Cora ridică brațele, cearșaful e o secundă pelerină în zbor, după care cade pe parchet, se suie pe pat în picioare, pășește pînă ajunge deasupra capului meu. Sînt fermecat, ca un corăbier trecînd pe sub Colosul din Rodos varianta feminină. Mă privește hăt, de sus, își adîncește gropița din obrazul drept și se așază pe fața mea”).
Povești, tipologii, lumi și decoruri multicolore se intersectează în noul roman al lui Bogdan Perțache, lăsîndu-l pe cititor să reconstruiască detectivistic „desenul din covor” la finalul lecturii. Pe acordurile cîntărețului greco-francez Georges Moustaki, eventual (toate cele trei confesiuni au cîte un motto din celebra piesă „Le Métèque”), sigur va fi una cu ceva satisfacții.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Zaruri și minuni, povestiri, Editura Polirom, 2026.
