Istorie, povești, închipuiri

Prin ochii eroului trece istoria României de început de secol XX, laolaltă cu întîmplări din copilărie, din adolescență și studenție, cu povești erotice și de război, de familie și de viață cotidiană.

● Filip Florian, Media aritmetică, Editura Polirom, 2026.

Poate mai puțin în Toate bufnițele (2012) și mai pregnant în Degete mici (2005) și-n Zilele regelui (2008), Filip Florian (n. 1968) a folosit istoria ca background în romane cu povești de viață captivante, cu interes pentru metaliterar, pentru poetizare simptomatică și pentru un fel de diminutivare a perspectivei, ultima excelent ilustrată într-un roman mai de tinerețe, Băiuțeii (2006). Decupajele din realități ofertante (interbelicul, perioada celui de-Al Doilea Război, comunismul și reverberațiile lor contemporane), pretextul caietelor și al notițelor, naratorii-copii vs. naratorii-adulți, decorurile redate în stampe puternice vizual și lucrătura stilistică în filigran au contribuit din plin la consolidarea unei voci deosebit de originale în proza de dată recentă.

Media aritmetică e un roman care nu produce neapărat o surpriză în imaginarul și discursul autorului sau, dacă produce, e (încă) una plăcută. Constantele pe care le-am enumerat mai sus se mențin, mulate de data aceasta pe o poveste care are o deschidere cronologică mai largă și o incursiune dramatică în destine umane pe care aglomerarea și salturile evenimențiale brutale le-au bulversat pînă la anihilare. Din Primul Război Mondial, prin interbelic, pînă la sfîrșitul anilor 1940, din București, Deltă și Severin pînă la Odessa și Budapesta, romanul oferă un tablou generos al României moderne, trecute prea din scurt prin devastări teritoriale irecuperabile, pogromuri sîngeroase, confruntări ideologice acerbe, alianțe militare dezastruoase, regimuri politice variate, instaurări și abdicări de regi, ocupații forțate și ajunsă în final la intrarea definitivă sub sfera de influență sovietică.

Absolvent de Drept și mobilizat ca sublocotenent de artilerie mai întîi pe frontul de est, apoi pe cel de vest, eroul comite, la un moment dat, după 23 august 1944, undeva, aproape de capitala Ungariei, o incursiune temerară într-un canton al Armatei Roșii, pentru a recupera bunuri care, de fapt, ar fi trebuit să aparțină trupelor românești. Susținută inteligent de alți ofițeri și de propriii soldați, acțiunea sublocotenentului e o reușită, dar dă o palmă zdravănă vigilenței sovieticilor, care nu pot lăsa o asemenea faptă nepedepsită. Informat la timp despre arestări și percheziții, eroul e nevoit după război, în 1948, să-și părăsească tînăra soție și familia și să se ascundă în podul casei unei mătuși din București, unde trebuie să stea pînă ce lucrurile vor părea să se liniștească.

Obligat să-și omoare timpul ascultînd dinăuntru zgomotele lumii și să privească în afară din cînd în cînd incognito, fie prin chepengul de pe acoperișul podului, fie prin crăpătura care dă în baia casei, fostul ofițer își face din rememorare o cale de-a suporta izolarea și singurătatea. Hîrtiile pe care-și scrie amintirile și pe care le tot dosește printre cărămizile pereților constituie materia acestui roman testimonial, care nu e neapărat un jurnal personal al evadărilor în amintiri și reverii, ci mai degrabă o cronică disparată a unui ev măcinat de tragedii individuale și colective. Prin ochii eroului trece istoria României de început de secol XX, laolaltă cu întîmplări din copilărie, din adolescență și studenție, cu povești erotice și de război, de familie și de viață cotidiană.

Satisfacția deplină vine din libertatea de-a naviga prin falii cronologice diverse, în trecut și-n prezent, înainte și după acțiunea curajoasă de pe front, comentînd în voie derapaje morale și plăceri refuzate, recompunînd scene memorabile sau imaginînd altele care s-ar fi putut întîmpla. Operația neurologică suferită în urma unei răni de pe front nu face decît să amplifice supoziția că întreaga substanță narativă e o indistinctă pastă de realitate și ficțiune, de poveste și istorie trăită, de oameni cunoscuți și fantoșe inventate. „Cumva, mi s-a cuibărit în minte un mecanism al naibii de straniu, fie în zona operației pe creier, fie în locul în care se întîlnesc imaginația și logica. Uneori, tot mai des, construiesc meticulos un scenariu, aranjez o ditamai scena, visez cu ochii deschiși și țin sub control majoritatea detaliilor, după care, din senin, lucrurile parcă îmi scapă din frîu și o iau complet razna. Din clipa aia, sînt și eu un spectator oarecare.”

Mult invocata „medie aritmetică” e acest amestec de bucurii și dureri, de momente fericite și de rupturi, un amalgam neutru valoric care dovedește că „faptele, ființele, cerul, peisajul, împrejurările, replicile și veștile, de fapt toate cîte există pe lume, absolut toate, puse cap la cap și socotite temeinic, nu sînt nici perfecte, nici dezastruoase, cu condiția să nu le iei separat, pe fiecare în parte, ci doar în ansamblu”. Faptele, rememorate la grămadă și simultan, odată trecute în scris, își păstrează gradul de realitate, indiferent dacă aparțin istoriei sau imaginației.

Scris din nou cu migală de poet (fragmentarism, fraze muzicale, refrene, tropi, sabotînd sistematic fluxul epic), Media aritmetică reconfirmă un autor consacrat ca romancier încă de la debut.

● Flavia Teoc, Varegul, Editura Polirom, 2026.

Traducătoare din daneză, poetă, specialistă în literatura scandinavă și-n limba nordică veche, Flavia Teoc (n. 1971) și-a folosit abilitățile cultural-filologice și-n proză. Primul ei roman, Kyrie Lex (2009), proiecta curajos o poveste aventuroasă despre românii transilvăneni ai secolului al XI-lea, cînd regele Ladislau al Ungariei tocmai îi învinsese la Chiraleș pe pecenegi și cumani și-i obligase pe cei care nu fugiseră să rămînă pe teritoriul regatului de la poalele Carpaților, pentru a fi, încet-încet, asimilați de autohtoni.

Această experiență ficțională e reluată în Varegul, cu alte personaje și cu un alt parcurs narativ, dar păstrînd cronologia (în jurul anului 1069) și amplificînd referințele la spațiul românesc de atunci (cu cîteva trimiteri și la Chiraleș) înspre un decupaj geografic mult mai larg, care include Bizanțul (cu tot cu Dobrogea și părți din insulele italiene), Scandinavia, Balcanii, coastele normande și saxone.

Și de data aceasta, pentru o cît mai mare autenticitate, toponimiile și hidronimiile sînt cele de pe vechile hărți medievale (Constantinopol, Iutlanda, Gotland, Oceanus Britannicus, Mare Nostrum, Tomis, Vinland, Hellespont, Vicina, Philippopolis), limbajul naratorului și cel al personajelor e înțesat de rezonanțe arhaice, de lexeme din greacă și propoziții întregi în limbile nordice, româna e straniul „grai valah”, toate completate de referințe la zeități (crucea creștină stă la gîtul luptătorilor alături de ciocanul lui Thor, iar Raiul promis botezaților cu apă și Duh nu face uitată Walhalla), la artă culinară, arhitectură, vestimentație și obiceiuri cotidiene atent acordate. E o epocă plină de curente filosofice, de magie și de mistere, de credințe, violențe, războaie, invazii și moarte, de visuri de putere, de cucerire și de îmbogățire peste noapte.

În centrul romanului se află trei războinici vikingi, Wulf, Canut și Rollo, ajunși din teritoriile nordice în garda varegă a împăratului bizantin Mihail Paflagonianul. După încheierea serviciului, în drumul de întoarcere spre casă, pe mare și pe uscat, cei trei străbat sinuos teritorii europene variate, ajungînd și-n Dobrogea, în zona unei mănăstiri ctitorite la Basarabi de boierul Pamfile. Rollo moare pe drum într-o confruntare și e înmormîntat în incinta locașului, iar pe mormîntul său crește, ca un semn divin, un măslin dintr-un sîmbure adus în cusătura cămășii tocmai din Grădina Ghetsimani, din Ierusalim. Cei doi rămași trebuie să-și continue aventura de întoarcere acasă, unde au de reglat încurcate probleme de descendență paternă și de proprietate.

Peregrinările vikingilor prin Orientul și Occidentul secolului al XI-lea trag după ele multiple alte povești, ca-ntr-o hartă trasată în culori pe o piele care, pe măsură ce se desface din sul, dezvăluie în toate colțurile ei noi și noi pămînturi necunoscute, fiecare cu propria sa configurație. Trăim, astfel, alături de naratorul impersonal, la fermele din Scandinavia, cu scene desprinse, parcă, din marile saga nordice, aflăm despre raiduri sîngeroase ale războinicilor cu vestitele corăbii drakkar, despre mărfuri prețioase aduse din teritoriile slavilor, ale ibericilor, ale saxonilor, ale francilor și ale normanzilor, despre conflictele dintre clanuri și urmași, despre ierni înghețate și aducătoare de foamete și despre nobili din Kattegat obligați să-și caute norocul departe, foarte departe de locurile lor natale, în țări mai însorite și dispuse să-i plătească gros ca merceneri neînfricați și meșteri în a ucide.

Dar trecem odată cu același povestitor prin marile pelerinaje în Țara Sfîntă sau la Santiago de Compostela, prin aglomerările mirositoare și promiscue de pe punțile galerelor, prin palatele fastuoase ale Constantinopolului, printre intrigi și istorii de alcov, printre antrenamente militare în Hipodrom, lupte în provincii răzvrătite sau invadate de sarazini, liturghii în Sfînta Sofia, apusuri în Cornul de Aur, biblioteci pline de știință și filosofie, mănăstiri deținătoare de icoane aurite și de moaște vestite, printre subtile ierarhii de putere între împărați, dregători, prostituate, ambasadori, căpitani și episcopi. Popasul valah al protagoniștilor dezvăluie și el zorii unei lumi românești aflate, încă, în plin proces de afirmare identitară, la cheremul precarității civilizaționale și la cel al marilor puteri militare și religioase din jur.

Măslinul crescut din trupul nordicului îngropat în pămîntul necunoscut al mănăstirii valahe e chiar simbolul acestor povești ramificate, reunind în viață și-n moarte universuri atît de diferite, dar atît de aievea, în reconstituirea lor epică: „Hotărîseră să lase măslinul să crească mai departe în grija Domnului, chiar dacă lui Teofil îi trecuse prin minte să smulgă rădăcina măslinului din trupul varegului și să îl planteze într-un butoiaș de pămînt proaspăt chiar în chilia lui, acolo unde plănuise să facă asta încă de cînd îl cususe grijuliu în gulerul cămășii. Îl cususe stînd pe o piatră pe drumul spre biserica Sfîntului Mormînt, alături de care varegul Harald înălțase două capele cu geamurile pline de raze. Tot acolo jurase că nu va spune nimănui de sîmburele din guler, iar dacă ar fi să moară pe drumul de întoarcere din Ierusalim, măslinul acela să crească din trupul lui și împreună să fie veșnic vii”.

Narațiunea e ușor didactică, cu replici traduse instantaneu și cu liniaritatea ruptă frecvent în favoarea unor salturi cronologice și geografice care adesea contrariază. Dar mulțimea de detalii istorice aglutinate ostentativ aproape la fiecare moment – decoruri, obiecte, arme, peisaje, gesturi, arome, întîmplări și replici – fac din romanul Flaviei Teoc o poveste care prinde. Lectura ei ne aduce aproape o lume atît de veche și de străină, încît astăzi doar ne-o putem închipui. Autoarea ne-a oferit o variantă cît se poate de credibilă.

 

Adrian G. Romila este scriitor. Ultima carte publicată: Zaruri și minuni, Editura Polirom, 2026.

Share