● Lucian Dan Teodorovici, Pe unde înoată urechinii, Editura Polirom, 2026.
După un „pictoroman” inspirat de Salvator Dalí (cu ilustrațiile lui Felix Aftene) și o carte pentru copii cu un motan preocupat de salvarea omenirii, Lucian Dan Teodorovici (n. 1975) revine la mizele sobre din Matei Brunul și din Cel care cheamă cîinii. Fără ezitare, Pe unde înoată urechinii îl reînscrie în seria ficționarilor cu greutate, căci autorul și-a menținut constant alonja încă de la debut (1999), carte după carte, pînă la a fi citit asiduu, tradus și premiat meritoriu, la noi și-n afară.
Noul roman al lui Teodorovici pare, la prima vedere, o abordare tăioasă despre intoleranță, fanatism, rasism și stratificare socială, proiectate narativ într-o comunitate rurală din nordul României, în perioada comunistă. Reverberațiile, însă, sînt paradigmatice, adică vin dinspre anii 1970-1980 românești înspre orice fel de prezent, indiferent de cronologie sau geografie. Avem de-a face cu o poveste dramatică despre copilărie și pierderea inocenței, despre confruntarea dintre lumea „celor mari” și lumea „celor mici”, despre omniprezența pernicioasă a unui stat care amplifică marginalizarea celor deja marginalizați, despre conflictul etern dintre „ce se crede” și „ce este”, dintre adevărul salvator și minciuna manipulatoare. Prejudecățile oarbe sînt adesea periculoase, unele jocuri aparent nevinovate pot avea consecințe tragice, prieteniile vechi se pot fisura în orice clipă, frica se apără prin violență, iar sinceritatea și asumarea responsabilității nu sînt întotdeauna la îndemîna oricui.
Protagonistul poveștii e Dani, un copil de opt ani care-și petrece mai toată copilăria la bunici, într-un sat din Moldova unde, alături de cetățenii obișnuiți, locuiesc mai la margine și cîteva vechi familii de romi. Fără să vrea, Dani și cei din gașca lui sînt martorii indirecți ai unui incident petrecut în seara de Înviere, în curtea bisericii unde urma să aibă loc slujba de Paști: manevrînd o pocnitoare artizanală, fiul „de la oraș” al unei familii bogate și bine văzute ucide fără să vrea un copil rom.
Dintr-o dată, acest eveniment tragic scoate la suprafață tensiunile latente ale comunității, mobilizînd energii întunecate, preconcepții false și sensuri voit deformate: familia făptașului dispare subit, preotul folosește instrumentele credinței pentru a deforma faptele, sătenii sînt convinși că n-a murit nimeni, că victima trăiește și a vrut doar să stoarcă bani de la împricinat, autoritățile locale nu fac mai nimic pentru ca vinovații să plătească, miliția vrea să acopere totul prin anchete false și nivelatoare. Sub ochii eroului și ai prietenilor săi, satul se transformă într-o scenă incendiară unde violențele interetnice, răzbunările promise și setea de a găsi țapi ispășitori aruncă totul în haos.
În contrapondere, inocența copiilor caută o salvare nu doar în încercarea de a spune, a menține și a răspîndi adevărul cu privire la cele întîmplate (tonul confesiv, naivitatea bine trucată și folosirea persoanei I sînt mărcile indelebile ale acestei stranii povești „de vacanță”, spuse la ceva timp de la statutul de „chiștoc”), ci și-n obișnuințele cotidiene ale celor de vîrsta claselor primare: visul de-a călători departe, școala, jocurile, poznele, ierarhiile bazate pe afecțiune, rudenie și putere, raporturile cu familia, cărțile, poveștile bunicilor etc. În așteptarea înfrigurată a părinților care trebuie să vină ca să-l ducă-n excursie la mare, Dani vede cum lumea din jurul său se prăbușește treptat, iar sensurile știute ale cuvintelor se schimbă brusc, sub imperiul urii și al minciunii.
Deși s-a făcut cîndva „frate de cruce” cu un puști din comunitatea romă, el află că romii „nu sînt oameni”, ci „cioroi” sau „satane”, că ei sînt vinovații veșnici de orice și că băieții care provin de la „casa de copii” sînt doar niște nebuni care nu merită băgați în seamă. Emblematică e, în acest sens, confuzia sonoră cu privire la cuvîntul „rechini”, care ar putea veni de la „ureche”, cu rezultatul hazliu al „urechinilor”, de care a rîs mult veneratul văr mai mare, Gil, întrebîndu-l batjocoritor pe Dani „pe unde înoată urechinii, cumva și pe la noi prin rîu?”. „Că doar știe orice prost, prin mări și oceane înoată numai rechini, pe cînd urechinii ăștia pot fi peste tot. Iar dacă înoată și pe la noi prin rîu, atunci măcar să știm exact unde, ca să pună Consiliul Popular niște panouri dintr-alea cu «Atenție, aici sînt urechini!», căci par ai dracului de periculoși și e bine să ne ferim de ei”.
Cronică a unei lumi profund dezumanizate, intrate sub dominația monștrilor lipsiți de rațiune, amintind de clasicul american Să ucizi o pasăre cîntătoare, romanul Pe unde înoată urechinii problematizează acut o societate fracturată cu instrumentele rafinate ale ficțiunii. Și, odată cu asta, el reconfirmă un foarte mare prozator contemporan.
● Bogdan Crețu, Și fumul se ridica la cer, Editura Polirom, 2026.
Ca prozator revelat dintr-o dată la maturitate, Bogdan Crețu (n. 1978) a mizat încă de la primul roman pe povestea ramificată, descompusă și recompusă în volute cronologice alternative, pe gesticulația intensă și colorată și pe desfășurarea narativă nonlineară, cu ostentative inserții metaliterare. Se poate observa o evoluție, din acest punct de vedere, de la Cornul inorogului (2021), debutul său în ficțiune, pînă la Mai puțin decît dragostea (2023). Personajele s-au tot înmulțit, odată cu lumile lor specifice, mișcîndu-se pe o scenă din ce în ce mai largă, incluzînd, ca-ntr-o matrioșkă, povești de viață care mai de care mai dramatice, cu mize tematice majore, de fiecare dată.
Și fumul se ridica la cer pare a duce acest demers descentrat la un alt nivel. Povestea e literalmente rizomatică, dezvoltînd într-un amplu mozaic cronologic, tipologic și evenimențial o istorie care subîntinde al Doilea Război Mondial, grozăviile Holocaustului românesc de dincolo de Prut și Nistru, începuturile comunismului, ethos-ul rural și urban de cîndva și de-acum și perioada contemporană, cu tot cu războiul din Ucraina. Viața privată din interiorul unor familii cu varii componențe, atmosfera universitară și din redacțiile revistelor, lumea scriitorilor și a artiștilor plastici de dinainte și de după 1990, efuziunile adolescenților postrevoluționari, eroii, antieroii și politrucii, toate compun substanța unui roman care nu-și menajează cititorii, dimpotrivă. Sîntem purtați fără avertismente clare prin universuri interioare și exterioare exprimate polifonic de voci narative ce rezonează în cea a unui vag narator principal, care le preia în cea mai mare parte prin stilul indirect liber.
În centru e familia universitarului pensionat Paul Zlot, critic literar retras la curte undeva lîngă Constanța, alături de soția sa, Irina, cu care trăiește aceeași intensă iubire ca la-nceput, și de cei doi copii ajunși mari, aflați deja fiecare pe drumul său. Băiatul, Iancu, e un rebel cioranian, un singuratic revoltat împotriva tatălui, a cărților clasice și a convențiilor familiale, care poate iubi doar dacă iubirea răvășește și acordă toate libertățile din lume. Ca jurnalist de război, e plecat mai mereu în cele mai riscante zone de conflict (prezentul romanului îl găsește păzind un depozit subteran din Ucraina, așteptînd să fie ucis de ruși ori să fie salvat de camarazi). Fata, Diana, e o pictoriță ratată, căsătorită cu un afacerist bogat, dar plat, căruia i-a dăruit deja trei copii și de care ar vrea să scape, pentru a-și regăsi personalitatea și a reveni în viața artistică.
De la această poveste „de familie” pornesc ramificațiile altor noduri narative, care se bifurcă și se întretaie, trimițînd cînd la prezent, cînd la trecut, în etaje cronologice interconectate. Desigur, memoria e mecanismul central, o memorie concentrată într-o Biblie rufărită descoperită printre vechiturile unui pod și mai ales într-un caiet rămas de la tatăl lui Paul, un personaj-pivot în al cărui destin dramatic se înscriu participarea la crimele antisemite comise de români la Odessa, supraviețuirea la măcelul de pe frontul de Est, prizonieratul siberian și revenirea acasă, mult după încheierea războiului. Inadaptat de vocație, radical etic, agnostic (filele rupte din Biblia purtată cu el inclusiv în lagărul sovietic au fost folosite pentru a rula țigări), devenit subit văduv și cu un copil, veteranul trebuie să-i predea copilului orfan de mamă valorile morale ale conviețuirii între lumi – a celor care au pierit și a celor care au scăpat, lumea demnilor și cea a compromișilor, cea a solitarilor și cea a implicaților, cea a martorilor tăcuți și cea a martorilor dornici să povestească, a contemplativilor și a oamenilor de acțiune, a viilor și a morților.
Plin de fraze tăiate cu atenție (chiar marcate astfel, în text) și de reflecții pe marginea existenței, caietul trece de la o generație la alta, cînd ascuns, cînd scos la iveală, și suscită cuvenita doză de comentariu pe marginea vieților tuturor personajelor din roman. Și-ntr-o istorie atît de zbuciumată, de dramatică și de fragmentată, cu salturi bruște și cu dileme insolvabile, absolut nici unul dintre personaje nu e scutit de prăbușiri și de incoerențe. Paul trebuie să se-mpace cu trecutul său din comunism, cu fiul rebel și cu efigia rece a propriului tată; Irina trebuie să țină unită întreaga familie și mai ales s-o consilieze pe mereu depresiva Diana, care-și face autoportrete în ascuns ca formă de terapie; Iancu trebuie să iasă din situațiile periculoase în care se tot bagă singur, să-și administreze renumele de jurnalist profesionist și să-și dovedească stabilitatea afectivă față de fata cu care are un copil și pe care n-a putut-o convinge că merită să trăiești, cu bune și rele.
Chiar dacă nu oferă soluții („n-o să dispară suferința din lume, cineva trebuie să ducă mai departe povestea”), chiar dacă pare să amplifice senzația de dominație a răului și să stimuleze amoralismul și solipsismul („Nu despre tine e vorba aici. E vorba despre zeci de mii de alții care au ucis și-au distrus și tot n-au supraviețuit. Morțile lor au fost inutile. Viețile lor au fost inutile”; „Știi că după un om nu rămîne nimic”), caietul bătrînului Zlot dovedește că anduranța și speranța, încăpățînarea de-a trăi și de-a iubi, în ciuda tuturor suferințelor revărsate în lume, ar putea fi cele mai umane dintre căile de urmat. Dacă nu poate fi învins definitiv, răul poate fi măcar topit, împuținat, disipat, așa cum se vede din gestul liniștitor al fumatului cu tutun presărat în prețioasele foițe veline: „Ai ars ani la rînd, puțin cîte puțin, Biblia. La fiecare sărbătoare ți-ai răsucit țigări din ea pînă ai ajuns la Noul Testament. Ai deschis la întîmplare, ai citit cu voce tare, ai rupt cîte-o foaie, ai făcut cîte-o țigară. De Crăciun, de Paști, l-ai fumat pe Dumnezeu cel rău. Și-ai privit cum fumul se ridica spre cerul gol”.
În ultimă instanță, dacă nu altceva, atunci memoria și povestea salvează, lăsînd răul să se ridice la cer, diafanizat de athanor-ul țigărilor arse.
Nu încape discuție, noul roman al lui Bogdan Crețu e încă o proză de calitate, poate cea mai bună din cîte a scris pînă acum. El invalidează, dacă mai era nevoie, butada călinesciană că criticii literari sînt niște ficționari ratați.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Zaruri și minuni, povestiri, Editura Polirom, 2026.
