Orașele negustorești dintre anii 1000 și 1620

La sfîrșitul primului mileniu al erei noastre, 250 de milioane de oameni trăiau încă mai ales în zonele rurale și în sate. Nomazii erau încă numeroși. Mai puțin de o cincime din omenire locuia în cîteva mii de tîrguri și orașe. Mulți dintre cei puternici continuau să trăiască în castele izolate. Principalele ocupații erau tot agricole, meșteșugărești, religioase și militare. Munca era încă în mare parte forțată; averile erau în mare parte funciare; puterea era încă majoritar militară. Mizeria domnea în continuare pretutindeni.

La țară se murea de foame; tot mai mulți țărani plecau la oraș în căutarea unor mijloace de supraviețuire. Impactul activităților umane asupra naturii și emisiile de gaz cu efect de seră erau marginale și reversibile. Marea nu reprezenta deocamdată un orizont; negustorul nu era încă stăpînul, iar industria cu atît mai puțin.

În următoarele șapte secole, între anul 1000 și sfîrșitul secolului al XVII-lea, orașele imperiale au continuat să fie cele mai populate din lume; nu au fost cele mai inventive, nici cele mai puternice, nici măcar cele mai influente; prestigiul lor s-a menținut datorită puterii imperiilor ale căror capitale erau, și nu atît prin ele însele.

În aceeași perioadă, ceva nou a intervenit în unele orașe europene: comerțul a căpătat importanță, finanțele s-au dezvoltat, armatorii au început să asume riscuri, a apărut industria. Unele orașe comerciale, toate tîrguri și porturi, au preluat poziția de capitale ale unei lumi noi. Reușita depindea de acum înainte cel mai mult de capacitatea de a evalua perspectivele de profit și de investiții pentru a-l obține.

După Sriwijaya, care fusese cel dintîi oraș comercial dominant din lumea asiatică, puterea comercială ar fi putut trece la un alt oraș din Asia. Nu așa s-a întîmplat; Asia a continuat să fie, în cea mai mare parte, un ansamblu de imperii în care comerțul era secundar, iar restul lumii conta puțin.

Cîteva orășele din Europa, orașe-tîrguri sau porturi, au preluat puterea în cadrul unei noi ordini, capitaliste. În primul rînd capitalismul comercial, ale cărui puține industrii au fost șantierele navale și atelierele textile.

La începutul celui de-al doilea mileniu, respectivele orașe continuau să fie minuscule, dărăpănate, neglijate, insalubre, cu o reputație proastă; canalizarea era prost întreținută. Erau locuri aglomerate, unde domnea mizeria, iar inegalitățile sociale nu puteau fi mascate, chiar dacă, uneori, cei bogați încercau să își camufleze averile în spatele zidurilor înalte și fațadelor care nu băteau la ochi.

Începînd cu secolul al XII-lea, o mulțime de inițiative ale lumii comerciale au contribuit la construirea unor drumuri pavate care să lege orașele. Noi sisteme de înhămare a cailor au permis transportarea unor încărcături mai grele. Tehnologiile de construcție s-au îmbunătățit treptat. Macaralele, ale căror tehnici de construcție fuseseră date uitării înaintea căderii Imperiului Roman, au fost redescoperite. A trebuit să vină Renașterea pentru a fi regăsite competențele în materie de construcții ale Imperiului Roman, ale cărui cunoștințe se pierduseră după căderea sa, din lipsa mijloacelor necesare unei transmiteri scrise. Meșteșugarii s-au organizat în bresle puternice, care stăpîneau transmiterea acestor cunoștințe. În special zidarii, adesea asociați ordinelor religioase, au contribuit la evoluția tehnicilor de construcție; astfel, în secolul al XII-lea, cistercienii au reintrodus arderea cărămizilor în nordul Europei. Tot în secolul al XII-lea s-a dezvoltat stilul gotic, care a creat clădiri ce au rupt tradiția construcțiilor în stil romanic, clădiri joase, acoperite cu lemn sau ale căror bolți din piatră erau acoperite cu acoperișuri din lemn. Clădirile gotice au putut fi construite și datorită utilizării sistematice a bolților cu ogive încrucișate, a contraforturilor și a arcurilor ogivale din piatră. Construcția unor clădiri cu șapte pînă la zece etaje, în special pentru edificiile religioase, de exemplu catedralele, a devenit din nou posibilă. Construită în 1221, Catedrala Saint Paul din Londra a depășit în înălțime Marea Piramidă din Egipt, care era, pe atunci, cea mai înaltă construcție din lume.

Meseria de arhitect nu exista încă și, cu atît mai puțin, cea de urbanist. Maeștrii constructori (numiți și „maeștri” de lucrări) din secolul al XIV-lea, care aveau misiunea de a-i coordona pe toți ceilalți meseriași, au fost înlocuiți de „arhitecți”, aflați în cea mai mare parte în slujba puterii religioase, princiare și, tot mai mult, a marilor negustori.

Orașele-inimă

Odată cu ascensiunea capitalismului comercial, puterea nu a mai rămas doar în mîinile celui în stare să încarneze o funcție religioasă și să controleze lumea rurală. În ciuda apologiei sărăciei, pe care încă o mai făceau regatele creștine, noi elite comerciale au regăsit idealul biblic al îmbogățirii ca semn al harului divin ce urma să fie asumat de Reformă începînd cu secolul al XVI-lea. Ele au proclamat propriile drepturi ca valori supreme și au revendicat dreptul la libertatea de circulație și de gîndire.

Asemenea elitelor anterioare, religioase și militare, negustorii aveau nevoie de orașe și, în primul rînd, de porturi, unde să poată acumula toate instrumentele puterii lor. Și, desigur, de palate pentru conducători. De biserici, fără doar și poate, pentru rugăciuni; dar, mai presus de toate, de piețe principale pentru dezbateri și comerț, de ateliere pentru construirea ambarcațiunilor și pentru fabricarea țesăturilor, de bănci care să finanțeze expedițiile, de piețe financiare pentru schimburile valutare și gestionarea capitalurilor și de un hinterland unde să fie produse materiile prime textile și produsele alimentare necesare concetățenilor lor și clienților externi. Iar pentru toate acestea nu era nevoie de un imperiu. Dimpotrivă, pentru a-și asigura dezvoltarea, negustorii nu trebuiau să depindă de un imperiu, ci să se desfășoare în orașele libere. Dimensiunea nu mai constituia vectorul principal al puterii; imperiile nu mai controlau lumea, iar statele încă nu.

Negustorii aveau în primul rînd nevoie de un oraș principal, care să nu fie neapărat uriaș, nici foarte populat, pentru a prelua conducerea spațiului comercial. Acolo se organizau piețele, acolo locuiau cei mai iscusiți bancheri și meșteșugari, acolo se stabileau prețurile, se acumulau profiturile, care nu mai proveneau majoritar din agricultură.

Îl vom numi oraș-inimă sau inimă. Cum am văzut, el dispunea de o poliție în slujba sa, controla țăranii, cerșetorii, pe cei asociali. Avea nevoie de o marină puternică care să controleze mările.

Pentru a deveni inimă, un oraș trebuia să reușească, în fiecare etapă, să garanteze cel mai bine populației sale, precum și talentelor pe care încerca să le păstreze sau să le atragă, mijloacele, oricît de rudimentare și discriminatorii, ale economiei vieții (sănătate, accesul la alimente, la educație, la securitate, la cultură, la un mediu înconjurător sănătos, la participarea la acumularea bogăției și la putere).

Pentru a rămîne inimă, un oraș avea nevoie de un stat puternic, care să asigure securitatea internă, a hinterlandului și a drumurilor comerciale. El trebuia să se organizeze asemenea unui atelier în stare să construiască ambarcațiuni, să le înarmeze, să perceapă mărfurile, să le prelucreze, să le reexporte pe uscat sau pe mare. Aceste orașe-inimă nu erau, în orice caz nu de la bun început, orașe universitare: negustorii nu aveau nevoie de intelectuali, ci de contabili, de meșteșugari, ingineri militari, lucrători, vînzători, finanțatori. Iar aceștia se formau din mers.

În jurul fiecărei inimi și a hinterlandului ei se afla un centru, alcătuit din vechi orașe-inimă aflate în declin și din viitoare rivale. Centrul era supus dictatului inimii, care îi impunea propriile condiții de schimb, moneda, cultura și care supraveghea și subordona, atît timp cît putea, puterile aflate în ascensiune.

Restul lumii, regatele și imperiile, formau periferia, guvernată de orașele care gestionau, în conformitate cu modalitățile precedente, cu orînduielile precedente și cedau inimii și centrului materiile prime și mîna de lucru la preț mic.

Un oraș-inimă domina atît timp cît putea acumula destule bogății pentru a controla și exploata centrul și periferia; obosea atunci cînd trebuia să consacre prea multe resurse pentru propria securitate și cînd nu mai putea asigura cel mai eficient mod de funcționare piețelor din vremea sa.

Atunci era înlocuit de un alt oraș-inimă, și mai bogat, și mai sofisticat, care privilegia tot mai mult urbanismul și edificiile burgheziei și din ce în ce mai puțin pe cele ale Bisericii și principilor. De la o inimă la alta, bunurile comune se privatizau tot mai mult; țăranii, meșteșugarii, lucrătorii independenți, șerbii se transformau în salariați.

În timpul celui de-al doilea mileniu al erei noastre, cea mai mare parte a puterii a fost așadar localizată în aceste cîteva orașe negustorești, independente de marile regate ale vremii. Clasamentul în continuă schimbare a acestor orașe va constitui cea mai semnificativă povestire a Istoriei.

Toate vor fi porturi, dispunînd de drumuri bune de acces, maritime, rutiere, fluviale, ale căror hinterlanduri vor fi cele mai bune terenuri agricole ale vremii; în orice caz, dintre primele cinci, nici unul nu a fost cel mai populat oraș din epoca sa, așa cum fuseseră, în mod inevitabil, marile orașe imperiale.

Pînă în ziua de azi, ordinea negustorească a cunoscut, după Sriwijaya, nouă orașe-inimă. Mai întîi, cîteva porturi din Flandra și Italia: Bruges, Veneția, Anvers, Genova. Apoi s-au impus centrele de putere ale imperiilor comerciale, de la Marea Nordului, apoi de la Oceanul Atlantic, apoi Pacific: Amsterdam, Londra, Boston, New York și orașele californiene.

Am arătat deja importanța, încă din Antichitate, a căilor de acces, rutiere, maritime și fluviale în dobîndirea puterii de către orașe; așa cum calul a conferit putere Asiei Centrale asupra Mesopotamiei, tot astfel corabia cu pînze a înlesnit dobîndirea puterii de către porturile din Asia, în special cel din Sriwijaya. Cîrma montată pe etambou a deplasat inima la Bruges, apoi galera comercială a permis Veneției să o învingă. Tiparnița a determinat triumful orașului Anvers; caravela a făcut posibilă descoperirea Americii și a înlesnit îmbogățirea Genovei, apoi fluta a înlesnit îmbogățirea Amsterdamului; motorul cu aburi a dus la triumful Londrei; apoi, o nouă sursă de energie, petrolul, precum și motorul cu ardere internă au făcut încît puterea să revină orașului Boston, iar motorul electric a asigurat ascensiunea orașului New York, și informatica pe cea a Californiei.

Fragment din volumul Istoriile şi scenariile de viitor ale oraşelor. Cu un capitol inedit despre București, aflat în curs de apariție la Editura Polirom în traducerea Magdei Jeanrenaud.

Jacques Attali (n. 1943), eseist și doctor în ştiinţe economice, este fondatorul a patru instituţii internaţionale: Action Contre la Faim, Eureka, Positive Planet şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. De acelaşi autor la Editura Polirom au mai apărut: Scurtă istorie a viitorului (2016), Cum să ne apărăm de crizele următoare (2019), Istoriile alimentaţiei. Ce va să zică a mînca? (2020) şi Istoriile mass-mediei. De la semnalele cu fum la reţelele de socializare şi dincolo de ele (2022).