Iepuri morți

Acum vreo 25 de ani, PSD suferea de ciocoism. Era o formă primară de acumulare de bani și capital social care inducea în pesedist nevoia absolută de legitimitate. Și asta se obținea adesea prin semnalizare. Un simptom era folosirea girofarului. Orice nefericit ajuns în vreo funcție cît de cît relevantă putea cere și primi un astfel de dispozitiv pentru a obține prioritate pe drumurile patriei. De multe ori, cefele groase și importante erau însoțite de antemergători instruiți, plătiți și angajați de Poliția Română. 

Girofarul acela folosit peste tot – în aglomerația din mijlocul Bucureștiului și la vizite electorale la mînăstiri din nordul Moldovei deopotrivă – a fost unul dintre simbolurile unei ere ce părea că s-a încheiat odată cu alegerile din 2004. Însă momentul acelor alegeri a fost doar o amînare. Adrian Năstase s-a dus să practice aroganța în privat și la pușcărie, iar locul lăsat liber a fost luat de alții. Ciocoismul era prea adînc înfipt în ADN-ul parvenitului român pentru a dispărea doar pentru că, la un moment dat, poporul se supărase un pic. A putut fi identificat mai tîrziu în ținutele Elenei Udrea, în afirmații revelatoare de tip „Ciocul mic, acum sîntem noi la putere”. Chiar și girofarul a avut o scurtă și tragică revenire într-un accident din 2015 în care un polițist și-a pierdut viața însoțind un demnitar cu vocabular redus și tupeu gigantic. 

Am aflat în acei ani că PSD nu are exclusivitate pe ciocoism. Fenomenul se întindea ca o maree scîrboasă în mai toată elita politică românească. Sigur, PSD a rămas liderul, far al sfidării și cinismului, casă bună pentru miliardari care instrumentalizează abil frici și mimează un soi de empatie perversă și cinică. Dar n-a fost niciodată singur.

Urmărind reacțiile, așezate undeva între pasiv-agresivitate și ironie, ale șefilor PSD de după ceremonia de afișare a șinșilelor moarte de pe umerii Sorinei Docuz, m-am întrebat unde e smerenia și care sînt consecințele. Zero consecințe, iar în ceea ce privește regretul, el e cel mult mimat. Pentru că ciocoiul trebuie să se afișeze. Există în cercurile alea un soi de nesiguranță. Indivizi ca Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu și Alfred Simonis suferă un pic de sindromul impostorului. La oameni de felul ăsta există un soi de estetică a sfidării și tentația copleșitoare a consumului ostentativ. Avioane private în loc de girofaruri, logo-uri vizibile, ceasuri care costă cît un apartament, apartamente care costă cît un cartier și mîncare și automobile prea rafinate pentru ca să le poată aprecia. Dar toate lucrurile astea trebuie văzute. Societatea ciocoilor trăiește din invidia altora. Cărțile lor de identitate sînt marcate cu verbul a avea. A înțelege, nu prea. Legitimitatea lor vine din averi și poziții, nu din voturi și încredere, așa cum am putea greșit să credem. Alea sînt doar instrumente pe care mai sacrificăm cîte o șinșilă. La ei nu a ajuns conceptul de quiet luxury. Absența ostentativității e culpă, nu dovadă de inteligență. 

Stînga frecventabilă românească ne spune de ani de zile că am greșit insistînd pe anticorupție și integritate. Poate și de aceea ea are cam aceeași reprezentare politică precum șinșilele doamnei Docuz. Poate după ultimul exercițiu de sfidare social-democrată își reevaluează un pic discursul. Sau poate nu. Poate e mai important să sublinieze impuritățile centriste.

De partea cealaltă, pe centru-dreapta, încă se mai caută explicații pentru compromisuri. Încă se mai găsesc scuze pentru „ai noștri”, întotdeauna siliți, sărmanii, să fie pragmatici. Adică să închidă ochii. Și să își aștepte rîndul. Și zona asta politică e cam la același nivel de reprezentare ca omologii lor din stînga și, dacă ar lua-o de la capăt azi, ar fi în afara Parlamentului. 

Uneori PSD se mai dă la o parte. Dar și cînd o face, revine, mai puternic și mai cinic, cu și mai multe șinșile. Uităm adesea că, la scurt timp după fiecare schimbare a leadership-ului PSD, unii dintre noi rescriu gluma aia cu „X, hai înapoi, că am glumit cu … aia”.

Am văzut zilele trecute un expert în blănuri care explica că șinșilele erau, de fapt, iepuri. Nu schimbă cu nimic datele problemei. Cel mult confirmă faptul că ciocoiul român are o avere așa de recentă că nu poate deosebi încă semnele luxului și că primul lui automobil a fost o Lada pe care a lipit cu scuipat o siglă de BMW. 

În vremurile astea în care auzim din toate părțile că trebuie să fim moderați, cred totuși că e nevoie de un radicalism al decenței. Înțeleg prin asta capacitatea de a refuza ferm ciocoiul, indiferent de culoarea lui politică. Și mai ales capacitatea de a ne refuza lașitățile și a ne scuza neputințele. Dacă nu pentru noi, măcar pentru iepurii morți de pe umerii doamnei Docuz.