Puterile statului. Echilibru sau dominație?

Textul Constituției adoptate și intrate în vigoare în 1991 a fost rezultatul unui compromis conceptual. Unii dintre redactori aveau încă inerția de gîndire formată sub influența teoriei leniniste a unicității puterii statului. Alții aveau nostalgia Constituției din 1923, influențată în bună măsură de teoria constituțională franceză. Compromisul dintre cei care au scris textul Constituției nu a fost dificil, deoarece ambele concepții refuzau, explicit sau implicit, principul separației și echilibrului dintre puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.  Ca rezultat al acestui compromis, s-a preferat conceptul de autorități publice, care nu se îndepărta de ideea unicității puterii statului. Așa se explică de ce titlul cel mai extins din Legea fundamentală poartă și astăzi numele Autoritățile publice. Capitolul VI din acest titlu, care reglementează autoritatea judecătorească, a fost, de asemenea, rezultatul acestui compromis conceptual. Ca urmare, nu numai instanțele de judecată, ci și Ministerul Public (parchetele) au fost incluse în structura autorității judecătorești, cu consecința compoziției mixte (judecători și procurori) a Consiliului Superior al Magistraturii.  

Prima breșă în acest compromis conceptual s-a produs în anul 1997 cînd, prin modificările legislative privind organizarea și funcționarea instituțiilor judiciare (instanțe judecătorești și parchete), s-a făcut distincție între autoritatea judecătorească și puterea judecătorească, precizîndu-se că numai instanțele de judecată exercită această putere, iar nu și Ministerul Public (parchetele). A fost prima afirmare legală a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, puterea judecătorească fiind pusă pe picior de egalitate cu puterea legislativă și cu puterea executivă.

Compromisul conceptual reflectat în textul Constituției din 1991 a fost înlăturat prin revizuirea din 2003, cînd s-a introdus în primul articol un alineat nou, conform căruia „(s)tatul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”. Pe acest temei constituțional s-a consolidat independența puterii judecătorești, în raport cu celelalte două puteri ale statului. Treptat, au fost transferate atribuții importante privind numirea și promovarea magistraților, precum și bugetul, unele de la Ministerul Justiției, iar altele de la președinte către Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Procesul de consolidare a independenței puterii judecătorești a ignorat însă că puterile statului trebuie să fie nu numai separate, ci și în echilibru, pentru a se putea controla reciproc. În absența unor instrumente instituționale adecvate, controlul reciproc nu este posibil. Consecința este foarte periculoasă pentru funcționarea eficientă a statului român. Separația nu înseamnă ruptura dintre puterile statului. Independența fiecăreia dintre cele trei puteri presupune și existența instrumentelor instituționale prin care oricare să poată acționa oportun pentru păstrarea echilibrului dintre ele. Fără control reciproc dispare echilibrul dintre puterile statului.

După trei decenii de consolidare a independenței puterii judecătorești, riscul ca independența să se transforme în dominație asupra celorlalte puteri ale statului a devenit tot mai vizibil în ultimii ani. Pe temeiul normei constituționale care a consacrat principiul separației și echilibrului puterilor în stat au fost adoptate modificări legislative, precum și hotărîri ale Curții Constituționale, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale altor instanțe judecătorești prin care autoritățile publice care exercită puterea legislativă și puterea executivă au fost lipsite de atributele și instrumentele instituționale prin care puteau păstra echilibrul în raport cu puterea judecătorească. Mai mult, pentru a solidariza corpul magistraților, Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție au accentuat componenta materială a independenței judecătorești. Solidaritatea magistraților, necesară pentru consolidarea și păstrarea independenței, a avut însă și un efect advers. Tendința puterii judecătorești de a-și crea o poziție preeminentă în raport cu celelalte instituții ale statului a fost dublată de tendința de inhibare a independenței judecătorilor în relațiile cu Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție. Atribuțiile administrative ale acestor două autorități publice au început să fie percepute și ca instrumente de presiune în activitatea judiciară. Or, independența puterii judecătorești înseamnă, în primul rînd, independența judecătorilor în procesele pe care le soluționează, în afara oricărei presiuni, indiferent de unde ar veni aceasta.

Remediile pentru restabilirea echilibrului firesc dintre puterile statului nu pot fi identificate unilateral. Pentru ca remediile să fie efective, este nevoie de o viziune concordantă, reciproc acceptată de autoritățile publice care exercită puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Reluarea dialogului dintre aceste autorități publice este calea firească pentru a contura o asemenea viziune comună și pentru a identifica remediile, inclusiv pe cele legislative, pentru buna funcționare a principiului separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale.

Dacă, pentru inițierea și succesul acestui dialog, poziția puterii judecătorești și a Ministerului Public ar putea fi armonizată prin negocieri interne, sînt dificil de armonizat poziția puterii legislative și poziția puterii executive. Autoritățile publice care exercită aceste puteri sînt constituite pe criterii politice, ceea ce implică o armonizare prealabilă a pozițiilor partidelor politice parlamentare. În actuala conjunctură politică, acest obiectiv este un pod încă îndepărtat.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.