Merit, privilegiu, responsabilitate – daună totală

Sentimentul că lumea pe care o cunoaștem se apropie de sfîrșit și că o nouă lume despre care nu știm nimic se naște pare că a devenit convingere globală. Dezvoltările tehnologice, mai ales cele din domeniul Inteligenței Artificiale (care se scrie tot mai des cu majuscule), schimbările culturale generate de mutații demografico-economice, dinamica migrațiilor și acutizarea eternei neliniști în privința resurselor naturale (apă, aer, gaz, petrol, lemn etc.) cresc tensiunile, iar garniturile de lideri politici de peste tot nu pot da răspunsuri optime. Apele sînt tulburi și învolburate, iar pescuitorii specializați sînt tot mai mulți. În acest context, oamenii își caută valorile fundamentale și își chestionează reperele. Nu este de mirare că în societățile din spațiul euro-atlantic au revenit în forță temele suveranității și naționalismului. Cînd nu e deloc clar încotro mergem sau, mai mult, cînd direcția sugerată de elite este neplăcută și neconvingătoare, te întorci și te reașezi pe temeiuri. Adesea confundate, suveranitatea și naționalismul nu sînt deloc același lucru, deși legătura istorică dintre ele este evidentă. Cazul fiecărei națiuni este special, din această perspectivă.

În cazul nostru, răul cel mare este că societatea nu poate da un răspuns coerent și coeziv întrebărilor legate de suveranitate și națiune. Nu mai putem deosebi eroii de trădători, patrioții de hoți și oamenii pricepuți de oamenii nepricepuți. Nu trebuie să fii de stînga ca să simți divorțul dintre elitele care exercită puterea de orice fel în lumea românească și masa de oameni asupra căreia puterea aceasta se exercită. Iar divorțul este încă mai zgomotos cînd masa aceea de oameni formal condusă de elite are exponenți emancipați, oameni care nu mai depind de elita de la putere, oameni care s-au ridicat prin forțe proprii, care vor să se implice în treburile publice, vor să fie auziți și vor să participe la decizie pe măsura meritului lor, dar sînt ținuți departe de elita care distribuie. Observația aceasta – insist să subliniez – e făcută de mine, om de dreapta, acuzat mereu de elitism și niciodată rușinat de asta, pentru că întotdeauna am crezut că oamenii se nasc egali, dar nu trăiesc egal și că meritul trebuie să atragă privilegiul, iar privilegiul trebuie să atragă responsabilitatea. Cred și astăzi că orice ruptură care apare în această firească înlănțuire: merit – privilegiu – responsabilitate este definiția însăși a nedreptății și că nedreptatea cronicizată produce, firesc, revoltă. Am avut, de pildă, mereu o slăbiciune pentru teza protestantă a caracterului justificat al tiranicidului. Cred în necesitatea revoluției cînd chiar nu se mai poate. Admir și astăzi Revoluția din decembrie 1989, pe care am trăit-o, fericit pînă la extaz, pe străzi. Știu, asta mă scoate din profilul teoretic al unui conservator. Conservatorii, însă, antipatizează revoluționarii de profesie și revoluția ca meserie, dar cînd nu se mai poate, cînd chiar nu se mai poate, răzmerița trebuie să izbucnească și este firesc să se întîmple asta. Întrebarea este dacă Europa și România sînt acum în acel punct. Răspunsul nu poate fi dat decît de istorie și este simplu: dacă instituțiile asediate rezistă, atunci nu e momentul revoluției și totul va fi o zaveră care se va încheia, iar cei care le vor zgudui vor plăti ca niște infractori. Dacă instituțiile se vor prăbuși sub asediul străzii, atunci se întîmplă ceea ce trebuia să se întîmple, iar cei care vor lovi în instituțiile căzînd vor fi eroi și vor constitui noua elită conducătoare.

Dar, indiferent ce se va întîmpla, problema rămîne. În România cel puțin, înlănțuirea merit – privilegii – responsabilitate este ruptă. Între merit și privilegii nu există nici o legătură, iar privilegiații sînt complet iresponsabili. Cum ar zice vecinii mei de cartier: din perspectiva asta, e daună totală. Ipoteza celor două Românii e veche. S-a vorbit despre ea în mediile intelectuale încă din 1990. Unii sînt într-un fel (speriați de viitor, colectiviști, etatiști, asistențiali), alții sînt în alt fel (îndrăzneți, autonomi, doritori de Europa, independenți), două feluri de români care nu vor putea să fie solidari niciodată. În 2004, Adrian Năstase a fost primul politician care a spus că există două Românii. În contextul înfrîngerii sale electorale, Năstase a spus că există, pe de o parte, români care au nevoie de un stat protector (electoratul său) și români care vor să fie lăsați în pace, să zboare, căci vor să-și asume riscul zborului (electoratul adversarilor săi). Apoi, teza celor două Românii a devenit banală și s-a perpetuat pe diverse aliniamente: urban/rural; ardeleni/regățeni; europeni/suveraniști; vacciniști/antivacciniști; privați/bugetari. Mai nou, asistăm la cea mai stupidă împărțire a României în două: reformatori și antireformatori. Sigur că fractura socială a devenit obișnuită pentru societatea românească și solidaritatea națională este tot mai greu de aflat. Dar există ceva ce îi unește pe toți românii de azi, chiar dacă se pare că nimic nu-i unește: există în adînc, în toate grupurile societății românești ori de care ar fi, o puternică revoltă împotriva privilegiilor. Toți românii sînt revoltați de modul în care sînt distribuite privilegiile în societatea românească. De fapt, întreaga societatea românească întreabă răstit elita care distribuie privilegii pe ce baze o face și de ce o face. Iar elita distribuitoare de privilegii se face că nu aude. Temeiul revoltei societății noastre, care se apropie dacă lucrurile continuă așa, nu este nici AUR, nici Putin, nici manipularea prin TikTok, ci este ruptura dintre merit – privilegii – responsabilitate. O singură determinație dacă ar mai fi funcționat, încă mai era ceva. Măcar dacă privilegiile se acordau pe merit sau dacă privilegiații ar fi fost responsabili, tot ar fi fost ceva. Dar relațiile între acești trei poli sînt rupte și discrepanțele sînt tot mai sfidătoare: privilegiile ajung din ce în ce mai mult la cei care le merită din ce în ce mai puțin, iar gradul de iresponsabilitate crește cu nivelul privilegiilor primite.

Anul 2026 a fost un an istovitor pentru români. O criză economică majoră, adîncită de o criză politică prelungită, într-un context global tensionat de războaie, a făcut viața de zi cu zi a românilor mai grea și mai îngrijorată. Deruta generală este sporită, desigur, de modul absolut ticălos în care partidele politice înțeleg să își joace rolul și de prestația aiuritoare a președintelui României. Ce va urma, vom vedea. Vorba cuiva, vom muri și vom vedea.