Partizanii din Făgăraș

Rareori am citit o carte de două ori. În general, am preferat să citesc mereu ceva nou. Însă, recent, mi-a căzut în mînă o carte pe care o mai citisem prin anii ’90 și de care bine știam că-mi plăcuse grozav. M-am apucat s-o răsfoiesc spre reamintire, dar m-am trezit parcurgînd-o din nou de la un capăt la celălalt, la fel de captivat ca prima oară. Din nenumărate motive, cred că ar merita să fie citită de cît mai multă lume, chiar și astăzi. E vorba de povestea scrisă de legendarul luptător anticomunist din Munții Făgăraș, Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Cum poate se știe, acolo el descrie lupta lui și a bravilor partizani pe care i-a condus timp de șapte ani în rezistența montană împotriva trupelor de Securitate. Povestește și perioada de nu mai puțin de 21 de ani pe care a petrecut-o ascuns, punînd pe jar un întreg sistem de represiune, ce nu a încetat nici o clipă să-l caute. Cartea e un exemplu foarte binevenit, astăzi și oricînd, despre ce înseamnă patriotismul autentic. Un patriotism practicat zi de zi, în condiții extreme și cu riscul vieții.

Aș pune cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu alături de Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid și de Jurnalul fericirii a lui Nicolae Steinhardt, ca fiind trei mărturii excepționale care  formează o imagine complexă a rezistenței contra comunismului din România, prin luptă armată, prin menținerea demnității și prin păstrarea credinței în Dumnezeu. În grozăvia închisorilor comuniste, deținuții politici ajungeau să trăiască un fel de fericire spirituală în universul interior al propriei minți. Un fost asemenea deținut le-a spus partizanilor din munți: „Mulțumiți lui Dumnezeu că vă puteți apăra libertatea cu arma. Voi nu știți că sînteți fericiți”. Felul lor de fericire se petrecea într-un univers exterior. Nu doar mintea, ci și trupul erau libere. Nu erau supuși nimănui, fiind independenți și singuri responsabili de propriile acțiuni și decizii. Numai că nici măcar acolo, în munți, în mijlocul naturii, lucrurile nu erau doar în alb și negru. Din păcate, efectele comunismului s-au insinuat peste tot, amestecînd binele cu răul într-un chip diabolic. Așa se face că pînă și vitejii partizani, cei dintr-o bucată, s-au confruntat adeseori cu teribile dileme morale. Și nu doar cu aceea care decurgea evident din decizia de a lua arma în mînă – anume, lăsarea în urmă a unei familii expuse răzbunărilor și torturilor Securității.

Spre exemplu, după cum povestește Ogoranu, a fost la un moment dat o situație în care luptătorii au fost obligați să împuște trei oameni care păruseră a le fi alături, dar pe care-i descoperiseră ca fiind trădători. Deși legați, aceștia au încercat să fugă, iar scăparea lor ar fi avut consecințe nefaste prin deconspirarea foarte multor oameni curajoși și cinstiți de prin satele din zonă, care-i ajutaseră pe partizani. Incidentul le-a întunecat pentru multă vreme orice seninătate. Trebuie spus că partizanii anticomuniști, deși duceau o viață de luptă, nu erau obișnuiți să ucidă. Nici măcar asupra trupelor de Securitate nu deschideau focul, chiar dacă li se iveau ocazii favorabile. Ogoranu insistă asupra ideii că n-a dorit niciodată să omoare soldați, fie ei și inamici. Trăgeau doar dacă trebuia să se apere, cînd nu aveau încotro. Dar au fost cazuri în care și soldații din trupele de Securitate s-au făcut a nu-i vedea pe partizani, uneori de frică (nu aveau de gînd să-și riște viața pentru partidul comunist), alteori, spre lauda lor, chiar din simpatie explicită față de luptătorii din munți, pe care primiseră ordin să-i lichideze. Partizanii considerau că misiunea lor era să mențină flacăra rezistenței, să știe lumea că mai există măcar un colț de țară nesupus comunismului. Și, la o adică, să poată trece în fruntea unei mișcări mai ample. Cu timpul, deveniseră însă conștienți că nu vor primi ajutor din afară și că urma să treacă cine știe cîtă vreme pînă cînd condițiile ar fi putut deveni favorabile unei revoluții cu sorți de izbîndă. Ei își asumau în mod conștient o luptă de sacrificiu. De altfel, Ogoranu a apucat să trăiască momentul Revoluției și, deși nu mai era tînăr, a venit degrabă la București în acele momente fierbinți, să vadă cum ar putea contribui la victorie. Episodul e relatat și în carte, dar mi-aduc aminte că l-am auzit chiar pe Ogoranu povestind în direct la televiziune cum tinerii revoluționari din Piața Aviatorilor, zicîndu-i „tataie”, îl sfătuiau să plece de acolo pentru că era prea periculos pentru el. Dacă ar fi știu ei...

Revenind la misiunea asumată de partizani, aceea de a lupta pentru a se păstra o minimă rezistență, am și o mărturie că ideea nu era deloc lipsită de sens. Bunica mea din Sibiu mi-a povestit că, în acele vremuri, lumea din zonă observa desfășurările neobișnuite ale trupelor de Securitate și auzea din cînd în cînd și schimburi de focuri în munți, lucru care dădea multora sentimentul că încă nu e totul pierdut, că mai există cineva care luptă pentru ei. Gavrilă Ogoranu relatează și cîteva legende care circulau prin sate despre luptătorii din munți și pe care le-au auzit ei înșiși. Unii credeau că ar fi existat acolo o armată invincibilă, cu mii de luptători, comandată de un general pe nume Dumbravă, înarmată de americani și care deținea și arme cu laser. Ce poveste... Cine ar fi fost acel general Dumbravă, nu se știe nici astăzi. Unii presupun că era de fapt colonelul Arsenescu, un alt celebru partizan anticomunist, din zona Muscelului. Erau legende cu care oamenii își întrețineau speranța. Adevărul era că în cea mai mare parte a celor șapte ani, cît a durat rezistența lor, partizanii lui Gavrilă Ogoranu au fost în număr de 11 (desigur, rețeaua lor de sprijin în satele de la poalele Făgărașilor era mult mai mare). O mînă de oameni au ținut în șah regimente întregi ale Securității.

Dar oare dacă n-ar fi existat acei puțini luptători de la Termopile care au ținut piept eroic, pînă la moarte, uriașei armate a lui Xerxes, ar mai fi putut grecii să se adune ulterior și să-i gonească definitiv pe perși? Poate că, fără ei, astăzi am fi vorbit și pe aici persana. Aș spune și că, dacă povestea lui Gavrilă Ogoranu e întinsă în două volume, e cazul să mă refer și eu la ea măcar în două articole. Așa că va urma...