Tot despre educație

Revin asupra temei educației, întrucît citesc, aud, văd lucruri înspăimîntătoare legate de învăţămîntul românesc. Profesori insultaţi, agresaţi ori bătuţi de-a binelea de elevi și părinți deopotrivă. Atacuri armate, poliție, brățări de monitorizare și tentative de omucidere în școli. Droguri, pornografie, cafturi ca în Vestul Sălbatic în sălile de clasă şi pe coridoarele liceelor. Tineri analfabeţi, dascăli semidocţi, brutali, pedofili. Ingineri, subingineri, mecanici auto, femei de serviciu, agricultori „recalificaţi” pentru munca didactică. Amoruri între maeştri şi discipolii lor. Nebunie, sărăcie, indiferenţă, mizerie, isterie, derută şi, nu în ultimul rînd, greaţă. O greaţă imensă, concretă, lipsită de subtilităţile filozofice ale existențialiștilor sartrieni. Nu vreau să revin asupra unor idei vechi. Nu vă voi mai spune astăzi că şcoala trebuie să formeze cetăţeni şi nu genii depersonalizate, că educaţia consumă bani într-o primă fază, pentru a dezvălui beneficii, de ordin sistemic, mult mai tîrziu, că a neglija şi a distruge învăţămîntul unei naţiuni înseamnă a altera identitatea colectivă, cu efecte incalculabile pe termen lung, ori că procesul didactic continuă la cele mai înalte standarde, în ţările normale, chiar şi în condiţii de război, el fiind singura garanţie de supravieţuire a popoarelor în istorie. Nu voi reveni la principiile etice, nobile, ce trebuie să stea la baza unei acţiuni atît de complexe precum educaţia naţională.

Totuşi, celor care se mai minunează încă de „căderea învăţămîntului românesc”, întrebîndu-se, candid, care ar fi cauza, le-aş atrage atenţia asupra unei carenţe de organizare structurală a mecanismului educaţional de la noi, carenţă rezolvată, cred, fără eforturi, pînă şi ţările lumii a treia. Învăţămîntul românesc nu a căzut în epoca post-ceauşistă, din simplul motiv că el, practic, nu a (mai) existat, adică, pentru a fi preciși, nu s-a mai întemeiat pe o filozofie articulată ab origine. Orice proces funcţionează pe baza și în interiorul unei concepţii, unei idei prealabile. Pînă şi fasciştii şi comuniştii, vai, au avut un concept educaţional, dement într-adevăr, însă reperabil. Ei doreau nişte societăţi ale soldaţilor disciplinaţi feroce, pe cît de sadici, pe atît de ipocriţi, şi îşi puseseră ca atare „tunurile” paideice pe acest obiectiv. Deţineau, altfel spus, o concepţie formativă şi, pe calapodul ei, efortul didactic (ori, mai corect zis, „dresajul”) căpăta sens, un sens malefic desigur, dar un sens. În ultimii aproape treizeci și șapte de ani, într-un mod paradoxal, cumva împotriva naturii, românii nu şi-au (mai) definit ideea educaţională, lăsînd un palier vital (poate cel mai important, din perspectivă istorică) la voia destinului. Am contemplat astfel cu toţii cum existenţa („subzistenţa” ori minima „fiinţare”) a şcolii s-a intersectat cu tot felul de alte „existenţe”, „experimente” şi „exerciţii”, devenind, în final, un veritabil crîmpei de Halimà. Actualmente, noi nu ştim de fapt ce aşteptăm de la educaţie. Ce dorim să construim prin intermediul ei? Cum ne imaginăm societatea pentru care îi pregătim pe cei aflaţi azi în şcoală şi cît de mult corespunde instrumentul educaţional cu profilul ei mental? Cine face educaţia şi cum o face? Cum îl vedem pe profesor în noul context social? Cît de potrivită e formarea lui pentru noile tipare psihologice ale universului infantil şi adolescentin?

În prezent, cei care au legături cu învăţămîntul autohton ştiu că aici găseşti chintesenţa confuziei morale şi a ambiguităţii intelectuale. Se întîmplă aşa nu din lipsa criteriilor de evaluare (pe care eram şi eu tentat să le văd, într-o vreme, drept sursa răului suprem din societatea noastră), ci din inexistenţa filozofiei de desfăşurare. Şcoala românească este, simultan, mediul de convieţuire a contrariilor şi cel de inversare a reperelor. Studentul/elevul sclipitor sau doar meritoriu îşi termină studiile alături de micul mardeiaş de cartier ori de imbecilul patentat, eventual, în aceeaşi instituţie. Toţi beneficiază, bineînţeles, de „şanse egale”, iar, în timp, poţi avea surpriza să descoperi că ultimii s-au descurcat excelent în raport cu nefericiţii lor colegi silitori. Nimeni nu va vedea vreodată aici o „problemă” legată de educaţie, ci un „accident” de destin. Universitari devotaţi cercetării şi muncii didactice împart catedrele cu combinagii deprofesionalizaţi şi impostori. Intelectuali autentici, absorbiţi de propriile studii şi publicaţii, se lovesc, în promovările lor legitime, de paraziţii academici. Micii farseuri ai finanţelor au ajuns să substituie adevărata elită universitară, demonetizînd performanţa intelectuală. Veţi fi poate surprinşi, dar „pervertirea” nu vine neparat dintr-o alterare subită a moravurilor la nivel de societate mare, ci din lipsa amintitului proiect educaţional. De aceea, mai nou, mi-am dat seama că, înainte de a fi indolenți, sîntem, fără nici un dubiu, iresponsabili.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.