Coborîm pe o scară lungă în puț. Sînt speriat. Toate coșmarurile, toate fricile și toate gîndurile mele febrile coboară împreună cu mine pe scară, pas cu pas.
Mă pregătesc sufletește pentru un întuneric absolut, pentru tunelurile Hamas pe care le-am văzut la televizor și de care a auzit toată lumea. Iar acum eu sînt acela – eu! – care coboară în tunele. Din clipă în clipă trapa se va închide deasupra mea și voi fi îngropat aici.
Mă copleșește anxietatea. După două minute tensionate de coborît cu grijă, ajungem la fund, la circa trei metri sub pămînt. E întuneric beznă. Teroriștii au doar niște lanterne prinse pe frunte ca să lumineze drumul. Mergem cîțiva pași, după care coborîm niște trepte. Alți cîțiva pași – alt rînd de trepte. Pe urmă continuăm să mergem și simt cum terenul se înclină. Ne adîncim tot mai mult sub pămînt.
Petrecem în liniște cîteva minute stresante străbătînd un coridor întunecat cu ziduri de beton boltite. La capătul lui, în sfîrșit, ne apare în față o licărire slabă de lumină albă. E o lumină de neon care strălucește tot mai puternic pe măsură ce ne apropiem. Coridorul începe să se lărgească și intrăm într-un spațiu pregătit în mod evident pentru a fi locuit. Există o instalație electrică. Podea adevărată. Plăci ceramice pe pereți. O chiuvetă. O bucătărie. O baie.
Ni se ordonă să ne așezăm pe o saltea, în mijlocul acestei încăperi mari.
E cald. Foarte cald. Presupun că e din pricina stresului și a fricii. Îmi scot maioul, dar tot mi-e cald. Îmi scot și pantalonii și rămîn în boxeri. Almog este lîngă mine. Așteptăm. Privesc în jur. Încăperea în care ne aflăm e lungă și îngustă. Într-un capăt e un televizor mare, fixat în perete; în celălalt capăt, de unde am venit noi, e o deschidere largă care dă spre coridor. Pe coridor mai sînt și alte uși, de la bucătărie și de la baie. Mai e un coridor care iese din încăpere și care pare că dă spre un alt spațiu deschis. Teroristul pe care noi îl numim „Triunghiul” și cel care ne-a întîmpinat pe scară, căruia mai tîrziu aveam să îi spunem „Zîmbărețul”, ne aduc apă de băut și cîteva napolitane. Nu am chef să mănînc. Doar beau întruna. În continuare pare că am luat foc. Nu îmi vine să cred că voi sta aici. Că îmi voi petrece noaptea asta aici, și cine știe cîte alte nopți.
Abia pot să respir.
Auzim alți oameni că se apropie. În tuneluri, aflăm noi repede, fiecare sunet reverberează clar și acut, dintr-un capăt în altul. Acustica spațiului izolat amplifică totul. Almog aude înaintea mea, deoarece auzul meu a mai slăbit puțin cu vîrsta și presupun că exploziile l-au slăbit și mai mult. Aude scîrțîitul trapei care se deschide, șoapte și pași care se apropie. Le aud și eu. Doi tineri sînt aduși în încăpere și plasați pe salteaua din fața noastră. Îi studiem în tăcere. Unul nu are un braț. Privesc în jur dezorientați. Eu mă întreb: sînt ostatici și ei? Oare sînt israelieni?
După ce răpitorii pleacă din nou, unul dintre tineri se întoarce spre noi.
— Sînteți israelieni, nu?
Aprobăm dînd din cap.
— Eu sînt Ori, iar el e Hersh, spune, arătînd spre tînărul fără braț. Voi cine sînteți?
— Eu sînt Almog.
— Eu sînt Eli, spun. De unde sînteți?
— Noi am fost la Festivalul Nova, zice Ori.
— Și eu, spune Almog.
Se uită la mine.
— Eu sînt din kibuțul Be'eri.
Un moment rămînem tăcuți toți patru.
— Ce ți s-a întîmplat? îl întreb pe Hersh.
— Am fost rănit în adăpost, ne spune el șoptind.
— Ce adăpost? întreb.
— Cel de lîngă kibuțul Re'im, îmi răspunde.
Drumurile din sudul Israelului sînt presărate cu buncăre de beton menite să te adăpostească de atacurile cu mortiere și rachete venite din Fîșia Gaza.
— După ce au început ploaia de rachete la festival, am plecat cu mașina, dar ne-am oprit ca să ne adăpostim într-un buncăr. Am crezut că ne va proteja.
Cercetez fața delicată și îngîndurată a lui Hersh. E greu să te uiți la brațul lui lipsă; și e încă și mai greu să auzi ce au îndurat acești tineri. Ori, Almog și Hersh continuă să vorbească despre festival încercînd să pună cap la cap cum, cînd și de unde a fost răpit fiecare. Înțeleg că Ori și Hersh sînt din Ierusalim. Ori îi spune lui Almog că l-a întîlnit pe Hersh într-un spital din Gaza, unde erau amîndoi tratați.
Tăcem iarăși, auzind alți pași și alte voci care se apropie. Răpitorii aduc încă trei tineri: doi bruneți, unul blond. Se așază și ei. Ostatici. Începem să ne cunoaștem toți șapte. Pe blond îl cheamă Alon. Brunetul subțirel, Or, respiră greu. Îmi dau seama că e anxios. Cel scund este Elia. Toți trei au fost răpiți de la Festivalul Nova. Se dovedește că au fost în același adăpost anti-rachetă ca și Hersh. Îl recunosc și se uită la el uimiți.
— Credeam că ai murit! îi spun.
— N-am murit, răspunde Hersh cu un zîmbet timid. Sînt rănit, dar viu.
Ultima dată cînd l-au văzut sîngera sub o pătură din camioneta teroriștilor. Nu își imaginaseră niciodată că va supraviețui.
Începem să vorbim. E un fel de destindere emoțională, spunem povești, împărtășim experiențe, ne deschidem sufletul. Or, Elia și Aron sînt ușurați doar pentru că pot vorbi cu glas tare, după zile la rînd în care au fost obligați să vorbească în șoaptă. Mă uit la fețele lor. Fac eforturi să fiu prezent permanent, încă îngrozit de faptul că mă aflu în acest tunel. Dar citesc frică și în ochii lor – și văd cu cîtă putere se agață de această discuție. Încet, încet, discuțiile încep să ne liniștească pe toți șapte – inclusiv pe mine.
Unul dintre răpitori – cel care i-a adus pe Or, Alon și Elia – intră și ne vorbește. E un bărbat îndesat, cu pielea închisă la culoare. Elia, Or și Alon îl numesc „Cercul” și de aici încolo așa aveam să îl numim și noi. Ne explică, într-un amestec de ebraică și arabă, că este responsabil în tunel și că va avea grijă de nevoile noastre. Apoi spune să ne luăm saltelele și să ne mutăm mai în fundul tunelului. Le cărăm și le înghesuim într-o celulă mai îngustă dintre cele două încăperi mai mari: una pentru ei, una pentru noi. A noastră e mult mai mică. Nu e televizor, de fapt nu e nimic. Doar lumini, podea și pereți. Așezăm cele șapte saltele jos, la rînd. Pe lîngă coridorul de legătură, camera noastră se deschide și spre holul principal, care duce spre baie.
Auzim cum gardienii noștri se instalează în camera lor. Sînt acolo Mască și Curățitorul, care au venit cu mine, Privighetoarea, care a venit cu Almog, Zîmbărețul, care ne aștepta deja în tunel, comandantul lor, Triunghiul și Cercul, cel care a venit cu Hersh și Ori și care pare să fie ofițerul însărcinat cu logistica în tunel, omul responsabil cu ordinea, hrana și proviziile. Gardienii noștri sînt relativ calmi. Acordul de încetare a focului, încă respectat, le-a schimbat dispoziția. Ne dau să mîncăm, dar după masă ne pun iar cătușe la picioare.
Cătușele nu mă mai neliniștesc. Deja fusesem încătușat în toată perioada cît am stat în acea casă. Dar pentru Alon, Or și Elia este o experiență nouă și terifiantă. Răpitorii noștri nu au decît cinci seturi de cătușe pentru toți șapte. Îl omit pe Hersh. Probabil își dau seama că nu poate ajunge prea departe cu un singur braț. Îi încătușează pe Alon, pe Elia și Ori și apoi încearcă să ne lege unul de altul pe mine și pe Almog, fiecare de cîte un picior. Refuzăm. Protestăm, ne rugăm de ei, le spunem: „În nici un caz!”, Acum, că sîntem șapte, avem brusc puterea unor mici acte de rezistență. „Și Almog e rănit”, pledez eu, „Puneți-mi-le mie”. Privighetoarea a fost cu Almog în tot acest timp și este atașat emoțional de el. Îmi dau seama. Continui cu rugămințile pînă cînd cedează și îi convinge și pe ceilalți. Obțin cătușele doar pentru mine.
Răpitorii noștri vor să ne culcăm deja. Să tăcem din gură. Dar noi continuăm să vorbim, să ne cunoaștem și să încercăm să înțelegem ce s-a întîmplat și cui i s-a întîmplat. Tinerii discută despre festival și despre adăpostul din care au fost luați Alon, Or, Elia și Hersh. Din ce în ce mai des e pomenit un nume: Aner Shapira.
Povestesc cum zeci de tineri stăteau înghesuiți și speriați într-un adăpost aglomerat din apropierea kibuțului Re'im. Cum au venit teroriștii, strigînd în arabă, și au început să arunce grenade în adăpost. Cum un tînăr care s-a panicat și a fugit afară a fost împușcat pe loc. Și cum un alt tînăr, pe nume Aner Shapira, care a stat la intrare, a preluat comanda, le-a ordonat să se întindă la pămînt, în vreme ce el prindea grenadele aruncate înăuntru și le arunca înapoi afară. Una după alta. De șapte ori. Le-a spus că dacă se întîmplă ceva cu el, să îi ia altcineva locul. Hersh ne spune că Aner era prietenul lui din copilărie, la Ierusalim. Veniseră împreună la petrecere.
— Ce s-a întîmplat pînă la urmă cu el, cu Aner? întreb.
Tac toți un moment.
— Pînă la urmă a fost o explozie în care el a murit și Hersh a fost rănit.
Nu știu dacă a fost o grenadă, un dispozitiv explozibil improvizat sau un lansator de rachete care l-au ucis pe îngerul lor păzitor – indiferent ce a fost, s-a terminat. Teroriștii au luat adăpostul cu asalt, i-au scos afară pe Elia, Alon și Or și și-au golit cartușierele înăuntru. Partenerele lui Elia și lui Or erau acolo. Cei doi știu ce s-a întîmplat cu ele.
Fac eforturi să diger toate lucrurile astea. Mari eforturi. Am senzația că sînt la un atelier de terapie a traumei. Revin întruna asupra detaliilor atrocităților: sîngele din adăpost, cadavrele, împușcăturile. Țipetele.
După toate poveștile – compararea caselor în care fuseserăm ținuți în ultimele săptămîni, a familiilor și răpitorilor care ne ținuseră captivi, a detaliilor răpirilor – toată lumea amuțește. Nu știu dacă ceilalți au adormit. Eu nu. Unul dintre paznici stă chiar afară, pe coridor. Mă ridic să merg la baie. M-am dus de opt ori. De anxietate. De frică. De sufocare. De fiecare dată cer permisiunea. Stau la ușă, strig paznicul și aștept. Cînd mă întorc la salteaua mea, înghesuită între cele ale lui Almog și Hersh, stau întins și ascult respirațiile din jur. Nu îmi dau seama dacă e respirația lor normală în somn, un rezultat al fricii, sau respirația scurtă și superficială a unor tineri pe care experiența traumatizantă încă îi mai chinuie, le învăluie inimile și le pătrunde neinvitată în vise.
Fragment din volumul Ostatic. 491 de zile în mîinile Hamasului, premiat cu National Jewish Book Award 2026 și aflat în curs de apariție la Editura Polirom în traducerea din limba engleză a Roxanei Olteanu
Eli Sharabi e un fost ostatic care a supraviețuit 491 de zile în captivitate în Gaza, după ce a fost răpit de Hamas din kibuțul Be'eri pe 7 octombrie 2023. De atunci, a devenit un militant la nivel global pentru eliberarea celorlalți ostatici, întîlnindu-se cu lideri mondiali, precum președintele SUA, Donald Trump, vorbind la Națiunile Unite și împărtășindu-și povestea publicului din întreaga lume. Cartea lui de memorii, Ostatic, prima publicată de un ostatic israelian eliberat, a devenit imediat bestseller în varianta ebraică și cartea cea mai rapid vîndută din istoria Israelului. Născut la Tel Aviv, din părinți yemeniți și marocani, Sharabi s-a mutat în Be'eri cînd era adolescent și mai tîrziu s-a căsătorit cu Lianne, cu care a avut două fete, Noiya și Yahel. Multă vreme rezident în Be'eri, Sharabi a fost șef al serviciului financiar și business manager în kibuț. A fost și șeful serviciului financiar la Imprimeria din Be'eri, și la alte companii private din Israel.
