● Adrian Alui Gheorghe, Vinerea stacojie. Povestiri, povești, schițe, Editura pentru Artă și Literatură, 2026.
După Povestea elefantului care trăia într-o nucă (2025), un prozopoem extins, un fel de basm postmodern railway style pe tema spațiu-timpului, poetul Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) revine iarăși cu proză. Harnic și versatil, învederatul optzecist a publicat recent încă un volum de povestiri, adunate prima oară între coperți. Prezențele sale publice sînt relativ constante, și ca autor de literatură, și ca articlier, cu o febrilitate creatoare de invidiat.
Am mai vorbit și-n alte dăți despre mecanismele narative ale poeților de vocație, atunci cînd decid să scrie și proză (desigur, fără a generaliza pentru toată lumea): orientarea spre parabolă, spre sapiențial; epic lent, concentrat, infuzat de tropi și de formulări esențializate; personaje-simbol; mixtură de liric și epic; deschidere spre experimente formale; ermetizare etc. Cu variate alte jonglerii referențiale și formale, Adrian Alui Gheorghe le-a arătat pe toate acestea și-n volumele sale anterioare de proză, de la Bătrînul și Marta (2002) la Zugzwang sau strada cu o singură ieșire (2018). Nu c-ar lipsi desfășurarea epică sau intenția behaviorist-observațională, doar că ele sînt intarsiate simptomatic de structuri mitizante, de ironie, de jocuri de limbaj și de trimiteri tematice cu ecouri estetice universale. Adică de ceea ce, de obicei, cam face marea poezie.
În cele douăzeci și șapte de bucăți din Vinerea stacojie se-ntîmplă la fel, într-o alternanță de texte ultrascurte și lungi, alcătuind un volum polimorf ca tematică și apertură imaginară, dar relativ unitar în tehnică și stil. În cele mai multe dintre texte substanța narativă scapă ostentativ puterii de-a fi cuprinsă în povestire, alunecînd imprevizibil chiar sub mîna scriitorului spre „altceva”, cu mistere de nerezolvat, cu revelații metafizice și cu eventuale inserții fantastice lăsate anume la vedere.
În volute metanarative (cartea, scrisul de literatură și puterea demiurgică a literaturii sînt constante obsesive, în volum), majoritatea personajelor, a evenimentelor și a decorurilor par a conlucra în a demonstra cît de fascinante sînt evadările din realitate prin porțile largi ale imaginației, obligatoriu stimulate de cuvinte. Sensurile scapă, rezolvările sînt multiple, iar răspunsurile par a fi în cu totul altă parte decît în formulările sărace ale naratorilor. Într-adevăr, în ultimă instanță „povestirea e de nepovestit”, cum spune titlul uneia dintre bucăți.
În „Crima perfectă”, de pildă, dintr-o mașină „cu frîne puternice” coboară amenințător cinci tipi cu purtări stranii, dar aparent inofensivi, populînd un loc unde nici o crimă nu pare să se fi întîmplat. În „Nici un meteorit nu se întoarce în cer”, căderea unui bolovan în mijlocul orașului declanșează o furtună de presă din care naratorul n-a putut extrage alt adevăr decît simpla povestire despre lucrul căzut. În „Inima jupuită”, naratorul descoperă că a conversat un timp pe Facebook cu un fost coleg de liceu care murise de mult. „Magazinul de curcubeie” este despre un vînzător care nu recunoaște că ar fi cine se crede c-ar fi și c-ar fi vîndut vreodată inefabilele benzi colorate de cer. „Povestea ultimului laureat Nobel” arată ce greu poate fi încadrată o propunere inedită adresată celebrei Academii suedeze: să-l premieze pe Dumnezeu.
În „Povestea femeii care mînca un măr”, sexualitatea debordantă a unei femei așezate pe o bancă provoacă o veritabilă apocalipsă urbană. „Un barbar la porțile orașului” povestește cum un amenințător inamic public cere de la cetățeni ca tribut doar apă și timp. În „O lebădă neagră pe o piatră albă”, un scriitor se chinuie să-și scrie biografia, dar, nehotărîndu-se cu ce vîrstă să înceapă, lasă ca prima imagine care-i va apărea în minte să-i fie punct de start. Două imagini succesive ale scriitorului, ca arhetip, îi vin rapid foarte aproape: o lebădă albă pe o piatră neagră (cînd închide ochii) și, în același loc, o șopîrlă care-și înghite coada (cînd îi deschide). În sfîrșit, în bucata eponimă, patru decese subite par legate de lectura unei aceleiași cărți cvasi-necunoscute, unde o litanie eliptică și o pagină goală adîncesc un mister care-i ucide pînă și pe anchetatori.
Accentuat borgesiene prin prin propensiunea pentru livresc, poezie și metaliteratură, povestirile din volum construiesc, fiecare, filigranul rafinat al cîte unei realități arabești. Chiar cînd trimit în mod evident la realități cotidiene recognoscibile (persoane, cărți, evenimente contemporane), ele nu uită să amintească despre infinita putere de dominație a ficțiunii și a limbajului. „Realitatea însăși este construită, indiscutabil, pe ficțiune”, spune, la un moment dat, unul dintre naratori, iar altul – „acum, cînd scriu despre acest personaj, am vaga impresie că el chiar nu există, că iar vorbesc singur, așa că iau o radieră să șterg textul, numai că oricît aș apăsa, literele nu se lasă dezlipite de pe foaie”.
Povestirile din Vinerea stacojie oferă o nouă și plăcută plimbare prin proza unui poet care a dovedit de mult că e și un remarcabil prozator. Unul consistent, imaginativ și de cursă lungă.
● Robert Șerban, Știu pe cineva, Editura Polirom, 2026.
În 2021, poetul Robert Șerban (n. 1970) surprindea cu un volum de proză scurtă cu patruzeci și șase de bucăți nu mai mari de trei-patru pagini: Oameni în trening. Autorul miza atunci pe surpriza finală și poantă, pe confuzia tipologică și referențială, pe contrastul între ce pare și ce este, pe quiproquo-uri, pe caricatură și absurd. Autorul își adapta mecanismele poetice la genul prozastic, căci biografismul ginsbergian și discret melancolic din volumele Poemul curcubeu sau din Puțin sub linie concurau în a produce instantanee de viață cotidiană, cu tot cu nota tanatică din, să zicem, Moartea parafină.
Robert Șerban a publicat recent, iată, încă un volum de proză scurtă, venind relativ repede după cel precedent, cu intenția (probabilă) de-a nu-și ieși din mînă într-un gen atît de pretențios. Cele patruzeci de povestiri scurtisime din Știu pe cineva păstrează strategiile narative din precedentul, cu observația că de data asta orientarea spre finaluri-surpriză și spre situații mai degrabă exotice decît realiste este mai pronunțată.
Așa cum se vede încă din titluri, primează acum gluma trasă ușor spre absurd, istorioara stranie cu descărcare finală neașteptată, poanta muiată de sucul aspru și tulbure al umorului negru. Ce vreau să spun e că, dacă exclud setul de vreo cinci-șase proze intens tanatice (deloc lipsite, unele, de nota comică), sînt puține și absolut notabile povestirile mai sobre, adică cele cu tăietură discret psihanalitică sau cele „realiste”, de incursiune în tipologie și social.
În „Ambrozienii de la etajul nostru”, de pildă, o fetiță se răzbună pe încăpățînarea tatălui aruncînd pe geam de la etaj păpușa primită de la el cadou, salvînd, astfel, spre ușurarea bietului părinte, o suspiciune de sinucidere. În „Niță norocosul, Nitză tîmpitul”, primul contact al unui adolescent de la țară cu dinamica amețitoare a orașului produce involuntar un groaznic accident. În „Haină neagră. Sau poate nu chiar”, agonia chinuitoare a unui tată bolnav îl face pe fiu să privească moartea ca pe-o eliberare și, deci, să-și asorteze cămașa neagră pentru viitoarea înmormîntare cu o haină mai gri. În „Dracul gol preferă grașii”, atmosfera cartierelor comuniste transpare prin figura unui puști care, în ochii unor vecine, e mult mai obraznic decît pare. În „Citrice și malpraxis”, boala fatală se strecoară firesc printre rafturile pline ale supermarket-urilor, în trupurile tinerilor care se mișcă firesc în aparent aseptica societate de consum.
În rest, doldora de colocvialisme, de gesturi și de tipologii familiare (în ultimă instanță, punînd un bemol peste hiperbole, fabulații și stranietăți, ne-am putea recunoaște cu toții în ele), cele mai multe dintre prozele volumului curg în stilul despre care spuneam mai sus că primează.
În „O zi ca nicicare alta”, călcatul repetat în excrementul aceluiași cîine poate aduce moartea prin criza de rîs. În „Ciudata lui Florinel”, o întîlnire erotică începută online se termină cu gustatul unei supe dark style. În „Cerșetorul de pe partea cealaltă” se vede cum cerutul selectiv pe stradă are motive cît se poate de întemeiate. Proza eponimă dovedește cum se poate ca cineva care știe pe toată lumea și rezolvă mereu totul să întîlnească, la un moment dat, un necunoscut, și încă unul aflat într-o situație delicată și aparent irezolvabilă. „Dar nu-i pisică” e o proză despre pierderea unui cîine drag pe plajă, găsit de cineva care seamănă leit cu sfîntul la care s-a rugat proprietarul. „Pragul înalt al vînătorului” arată cum a atinge maximul în domeniul reprimării milei față de animale nu înseamnă, neapărat, că ai mai tăiat impasibil porci de Crăciun.
În Turcia, WC-urile par furate sau cel puțin asta constată un puști aflat acolo în excursie cu tatăl său („Dispariție în Istanbul”). O fată urîtă poate fi făcută atît de frumoasă de un fotograf priceput, încît să-i devină soție („Secretele meșterului fotograf”). O pereche de blugi ajunși în costumul unui defunct îi poate atrage chiar și pe jefuitorii de cadavre („Demonstrațiile nemuririi”). Unele parodice („Azi e despre tine”), altele tragi-comice („Trei sferturi de ceas din viața unui insomniac”), nici una dintre povestirile lui Robert Șerban nu te lasă indiferent. Întîmplările din ele se potrivesc cu o constatare a unui personaj: „Ca să defulăm, am rememorat, pe rînd sau peste rînd, cele mai intime și excentrice momente de care am avut parte”.
Știu pe cineva e un volum care se citește din orice parte, de la final spre început, pe sărite sau pe îndelete. E un volum care face din surprizele bine camuflate, mărunțișurile importante și excentricitățile amuzante miza principală prin care e abordată realitatea. Trecut în proză, biografismul din poezia lui Robert Șerban demonstrează acum, bucată cu bucată, cum viața e doar aparent banală, ea are propriul ei spectacol subsidiar, el trebuie doar descoperit. Autorul o face cu umor și aplecare spre witz, iar gesticulația cotidiană a semenilor săi, observată cu ochiul atent al scriitorului de ficțiune, nu e altceva decît o formă de empatie.
Inutil să mai spun că volumul adaugă încă o dată valoare de prozator unui poet îndelung exersat.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Zaruri și minuni, povestiri, Editura Polirom, 2026.
