● Alex Ciorogar, Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale, Presa Universitară Clujeană, 2025.
Editor, publicist, lector universitar, traducător și cercetător avizat al celor mai noi aventuri teoretice ale ideologiilor literare (postmodernism, postumanism, metamodernism), Alex Ciorogar (n. 1989) a publicat anul trecut un studiu masiv dedicat problemei auctorialității. Rezultat al unor îndelungate stagii europene pentru documentare și al unor reflecții anterioare trecute în alte lucrări, Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale e o carte pe care cu greu o poți cuprinde, fie și rezumativ, într-o simplă recenzie.
În peste 360 de pagini de citări relevante, parcursuri diacronice, interpretări terminologice și dense analize aplicate, Ciorogar nu doar că a sintetizat tot ce s-a spus notabil despre ideea de „autor”, de la poeticile antice și hermeneutica romantică la deconstructiviștii și relativiștii postmoderni. El a încercat să lanseze și propriile conjecturi la chestiune și a avansat curajos conceptualizări personale.
Voi încerca aici doar să le semnalez, în esență, cu mențiunea că o edificare adevărată se poate face numai printr-o lectură integrală a acestui studiu cu adevărat remarcabil. Abila sa capacitate argumentativă și convingătoarea claritate formulistică pot fi contemplate numai printr-o parcurgere in extenso a celor șapte capitole, trecînd cronologic de la „contestarea auctorialității” și multiplele sale definiții și limitări pînă la „întoarcerea” și, în final, la „ascensiunea autorului”.
Întrebarea la care încearcă să răspundă cartea e ce s-a întîmplat cu ideea de autor, după ce i s-a declarat de către teoreticieni moartea (Barthes, Foucault) și apoi reîntoarcerea (Eugen Simion). Este autorul, azi, o instanță personală, una impersonală, o biografie recognoscibilă, o creație a discursului, un nod de intenții predeterminate prin varii factori interni sau externi – euri psihologice, voci implicite, piață, cititori?
Există o dinamică deconcertantă a ideii de autor, de-a lungul timpului, oscilînd între „pozitivismul biografist, pe de o parte, și estetismul impersonalist, pe de alta”, o pluralitate simultană de condiții auctoriale, căci „dispariția autorului – așa cum a fost ea configurată în cadrul studiilor de literatură mondială (Damrosch, Moretti, Beecroft, Apter, Jockers, printre alții) – e flagrant contrazisă, pe de altă parte, de resacralizarea acestuia în sfera sociologiei singularității creatoare (Heinrich, Lahire, Meizoz, Macé, Sapiro)”. „Autorul” trăiește un prezent continuu, care presupune naștere, moarte, desacralizare, resacralizare, cu opțiuni variate și oricînd accesibile, într-o „pluralitate instrumentar-epistemologică”.
În aceste condiții (discutate pe larg în capitolele cărții), Ciorogar propune ideea de „ascensiune a autorului”, ca produs al unei așa-numite „ecologii a cunoașterii”, care să redimensioneze simultan toate teoriile construite în jurul subiectului, din toate perspectivele posibile – poetică, metodologică, socio-politică. Dacă există o criză identitară a „autorului”, ea vine din contradicția între nevoia de certitudine și necesitatea reinventării, și în acest fel identitatea subiectului auctorial e constant multiplicată, plasată la granița dintre dimensiuni (textuală – reală – imaginară) sau instituții agenți și practici. „Auctorialitatea nu mai e o funcție discursivă (sau nu doar așa ceva), ci, mai mult, un conglomerat algoritmic al ecologiei culturale din care face parte (s.a.)”.
Ceea ce numește Ciorogar „ascensiune a autorului” ar conține, deci, o oscilare între absența sa în cadrul unor practici precum lectura la distanță, pe de o parte, și întoarcerea sa în discursul critic curent, în dezbaterile etico-politice sau în identitățile digitale, pe de alta. Astăzi nu mai putem gîndi auctorialitatea numai în termenii interiorității prezente „în afară” printr-un text al acestei interiorități, ci și printr-o exterioritate deja textualizată printr-o fluidizare a identității în lumea digitală, politică sau economică. „Autorul”, în prezent, nu e doar o individualitate configurată prin sau de ceva, ci și o identitate postumană, colectivă, globală, o identitate mai degrabă plurală și „rețelară” decît punctuală, el e un „ambasador al cîmpului literar”, un nod în centrul unei uriașe și hiper-ramificate pînze de păianjen.
„Metamodern sau post-postmodern, celebru ori anonim, autorul nu poate fi despărțit azi de propria sa figură publică, la fel cum nici responsabilitatea sa etico-morală n-ar putea fi trecută, de altfel, cu vederea.” Doar o „ecologie a cunoașterii”, o abordare pluridisciplinară și deschisă ar putea gestiona, prin urmare, toate dimensiunile auctorialității și relațiile ei cu alte entități, actori și obiecte care-i compun astăzi ontologia.
Blindat cu toată bibliografia la subiect, bine asimilată și decantată analitic pînă la epuizare, studiul lui Alex Ciorogar face imposibilă vreo abordare ulterioară a chestiunilor legate de auctorialitate fără parcurgerea lui. E ceea ce îl face foarte valoros, la noi și aiurea.
● Cristina A. Bejan, Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion, traducere de Alina Pavelescu, Editura Litera, 2025.
Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion e lucrarea de doctorat a cercetătoarei româno-americane Cristina. A. Bejan (n. 1982), susținută la Oxford și publicată prima oară în engleză în 2019. Traducerea ei în română (cu Norman Manea și Vladimir Tismăneanu ca introductori) e un eveniment notabil pentru istoria culturală autohtonă, care nu a lămurit încă, definitiv, care au fost implicațiile și reverberațiile raporturilor unor intelectuali interbelici cu extremele politice.
Nu știu dacă studiile analoage ale unor Marta Petreu, Zigu Ornea, Leon Volovici, Matei Călinescu, Ilinca Zarifopol Johnson, Ovid. S. Crohmălniceanu, Constantin Mihai sau Florin Țurcanu, să zicem, au rezolvat chestiunea, o dată pentru totdeauna. Tăcerile culpabile (Mircea Eliade) ori căința eliberatoare a unora dintre cei implicați (Emil Cioran), inconsecvențele și compromisurile discutabile ale altora după 1948 (Constantin Noica, Petru Comarnescu, Nichifor Crainic, Marietta Sadova), morțile violente și premature (Mihail Polihroniade, Sandu Tudor, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu) sau lăudabilele rezistențe (Eugen Ionescu, Ionel Jianu) au contribuit la amplificarea ambiguităților. De aici s-au ivit o multitudine (ofertantă) de posibilități în a reveni la subiect, în a descoperi și a spune lucruri care să contribuie la schița unei perioade culturale atît de complexe, cum a fost interbelicul românesc.
Într-un interviu recent, ocazionat de lansarea cărții la noi, Cristina A. Bejan a afirmat: „Cartea mea este biografia asociației. Criterion, în sine, este, pentru mine, o mare revelație și o celebrare. Iar următoarea mare surpriză a fost povestea lui Petru Comarnescu”. Într-adevăr, parcurgînd în arhive și biblioteci studii la temă, jurnale, biografii, ficțiune și publicistică, autoarea a încercat să ofere atît o imagine nuanțată nu doar a momentului distinct Criterion (1932-1935), ci și a Tinerei Generații, al cărei reprezentant a fost, între alții, și fondatorul asociației criterioniste, Petru Comarnescu.
Demersul Cristinei A. Bejan adoptă perspectiva lui Julien Benda, înscrisă în 1927 sub așa-numita „trădare a intelectualilor”: în loc să rămînă fideli vocației lor de gînditori și creatori independenți, intelectualii s-au lăsat antrenați în pasiuni politice și, astfel, mulți dintre ei au devenit voluntar în secolul XX misionarii unor aventuri istorice eșuate și, ulterior, condamnabile. Ei nu mai pot fi luați drept repere morale și ideologice absolute, pentru că au dovedit că pot greși lamentabil, slujind de bunăvoie cauze utopice și, în ultimă instanță, criminale. Asta s-a-ntîmplat și cu Criterion. Eliade, Noica, Polihroniade, Sadova, Acterienii, Nae Ionescu au semnat „pactul cu diavolul” politic (mișcarea legionară), în timp ce alții (Mihail Sebastian, Eugen Ionescu), nu. Compromisurile ulterioare din comunism ale lui Petru Comarnescu pot fi înțelese, dar trebuie remarcat că formația sa universitară americană l-a ținut în interbelic departe de alunecările politice pernicioase ale unor confrați și l-a împins la fundarea unui grup pe deplin cosmopolit, care să deschidă cultural România spre ceea ce el văzuse în atît de ecumenicul spațiu de peste Ocean.
Intercalînd opinii, biografii și framente destinale, pe de o parte autoarea reface aventura Criterionului: fascinația pentru „marile culturi” (Germania, Franța, Italia, Anglia, SUA), pentru Spengler, Gide și experiențialism; plănuitele și niciodată realizatele conferințe Forum, apoi, în locul său, constituirea oficială a asociației, cu expuneri publice pe teme dintre cele mai variate; ideea de-a avea, democratic și simultan, opinii pro și contra; coagularea unui grup cît mai mare de intelectuali, din cele mai diverse zone culturale; lansarea unei reviste cu aceeași denumire ca a asociației; incidentele publice cu proteste în sală și-n stradă, în urma unor prestații sensibile; începuturile destrămării, generate de prăpastia între conferențiari și public, de alunecările spre dreapta ale unor membri („evoluția grupului coincide cu afirmarea fascismului în România”), de animozitățile personale preexistente și divergențele intelectuale între unii și alții; scandalul de presă orcherstrat de Sandu Tudor (susținut și de unii ca Nichifor Crainic și Zaharia Stancu), la revista Credința, în urma denunțului cu iz LGBTQ+ al coregrafei Floria Capsali – ea însăși una dintre fondatoarele asociației.
Pe de altă parte, autoarea realizează un crochiu de portret al lui Petru Comarnescu, părintele asumat al Criterionului, încercînd să facă lumină asupra unor detalii controversate: sejurul american, formația profesională, simpatiile și antipatiile, căsătoria și divorțul, pretinsa homosexualitate, acuzațiile publice, relația cu Noica (cvasi-erotică și neconsumată), neutralitatea politică (cel puțin înainte de 1948). Rămas o figură enigmatică, Comarnescu a păstrat, după revenirea din America, „sentimentul de inadecvare și disperare față de realitățile vieții profesionale din țară”, astfel încît „tînjea după provocări intelectuale”, „își dorea să fie înțeles și apreciat” și să pună România pe harta culturală a lumii.
A fost Criterion un eșec, a fost o reușită? Greu de spus, afirmă autoarea, căci moștenirea asociației e destul de confuză. Diferențele dintre Tînăra Generație și Criterion nu e clară, ele nu se suprapun întru totul, iar aspectele pozitive și negative se amestecă, fiind discutate adesea părtinitor. Dincolo de a fi coincis, cronologic, cu momente cruciale din viața politică a României, ceea ce i-a distins pe criterioniști de alte asociații ale vremii a fost structura inedită a conferințelor (cele mai multe au avut un real succes, în epocă) și dorința de-a fi o grupare cu preocupări culturale largi și incluzive.
Cartea Cristinei A. Bejan abordează curajos toate aceste aspecte, oferind, cred, una dintre cele mai bune analize de pînă acum asupra subiectului.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Zaruri și minuni, povestiri, Editura Polirom, 2026.
