Chiar astăzi se împlinesc zece ani de la tragedia petrecută într-un club care funcționa într-un spațiu prevăzut cu căi de evacuare insuficiente și care nu ar fi obținut niciodată autorizație de securitate la incendiu, aflat în capitala unei țări care nu pune cine știe ce preț pe viața cetățeanului. Au murit atunci 64 de tineri. Alții, foarte mulți, au suferit arsuri grave și au rămas cu cicatrici pentru restul vieții. Zeci de familii trăiesc cu o rană ce nu se poate închide. Colectiv a devenit personificarea neputinței administrative a unui stat care, după zece ani de schimbat fețe, costume și lozinci, nu pare să fi învățat nimic. Ba mai mult, pare că nici nu îi mai pasă.
Privită de aproape, catastrofa de la Colectiv pare un eveniment izolat și irepetabil, un accident prilejuit de o sumă de factori imposibil de prevăzut în simultaneitatea lor. Și totuși, dacă ridicăm în aer montgolfierul observației, vedem incendiul de la Maternitatea Giulești din 2010, apoi seria spitalelor arse în pandemie, ca Spitalul Județean din Piatra Neamț, Spitalul „Matei Balș” din București, Spitalul de boli infecțioase din Constanța. Aceleași explicații pentru toate, care invocau probleme la instalațiile de semnalizare, neglijența umană sau defecțiuni la circuitele de oxigen, ascund, de fapt, un adevăr mai sumbru, și anume subfinanțarea unor sectoare vitale pentru societate, cum ar fi sănătatea și educația. La zece ani de la Colectiv, sute de unități spitalicești și mii de clădiri școlare din România funcționează fără autorizație de securitate la incendiu, deși, conform legislației, ar avea nevoie. Avem școli încălzite cu sobe și grupuri sanitare în fundul curții.
Oricine își petrece cîteva ore de așteptare pe coridoarele unui spital românesc cu sute de pacienți are ocazia de a observa mormane de dosare pline de hîrtii, stivuite pe dulapuri, zeci de fițuici și hîrtii care fac referire la proceduri obscure, mănunchiuri de cabluri care îmbracă pereții înnegriți, într-un provizorat ce durează decenii, aparate scoase din uz și azvîrlite te miri unde. Coridoarele luminate doar de lămpi, care nu au văzut niciodată lumina zilei, sînt străbătute de medici și asistente care încearcă să se împartă între actul medical și birocrația care îi sufocă literalmente. Munca în spital este adesea mai anevoioasă decît cea de la metrou și, doar văzînd condițiile de muncă ale personalului medical, îți poți da seama, cu adevărat, de dimensiunea dedicării și devotamentului față de profesie. Subfinanțarea este evidentă în toate dimensiunile sale, nu doar în cea a securității la incendiu. Și asta pentru că, după Colectiv, statul s-a mișcat repede doar acolo unde era mai simplu: a inventat hîrtii și proceduri imposibil de respectat într-o țară din ce în ce mai săracă. A reglementat pînă la absurd, a creat comitete, comisii, metodologii, norme, planuri de prevenire și platforme electronice. Toate excelente, dar foarte departe de femeia de serviciu care, la 6 dimineața, se apleacă pe burtă cu un carton aprins în mînă pentru a face focul în soba sălii de clasă dintr-o școală sătească. În realitate, sistemul de prevenire, intervenție și control este la fel de subfinanțat. Inspectoratele pentru Situații de Urgență au personal insuficient, bugete mici și, da, o lungă listă de ofițeri morți la datorie, stingînd mult prea numeroasele incendii din România, în încercarea de a salva populația și de a limita proporțiile dezastrelor.
Dar țara nu este formată numai din medici care aleargă pe coridoare livide umplute cu hîrtii, pompieri care inhalează fum toxic, profesori navetiști și tineri care pier înainte de vreme. La aniversări, dar și la comemorări, politicienii își exprimă „solidaritatea cu victimele”, își pun mîna pe inimă, apoi merg la dineuri organizate în clădiri fără aviz ISU. După Colectiv, în 2015, oamenii au ieșit în stradă. Strigau „Corupția ucide”. Era, poate, cel mai sincer slogan rostit vreodată în România postcomunistă. Zece ani mai tîrziu, corupția nu doar că n-a murit, dar s-a stilat: acum are costume mai scumpe și comunicate de presă scrise corect gramatical. Zboară cu avioane private și se tratează de guturai în Austria. Dacă ar exista un premiu mondial pentru ipocrizie instituționalizată, România l-ar cîștiga anual, detașat.
Se vorbește mereu despre „un amplu program de verificare”, primarii promit „strategii de reabilitare”, iar la televizor rulează imagini cu lacrimi, lumînări și flori. Nici un politician nu suflă un cuvînt despre faptul că și acum, în 2025, sute de instituții publice stau cu dosarele de avizare la incendiu blocate între birourile aceleiași birocrații care sufocă societatea, în ansamblul ei.
Adevărul este, mai degrabă, crud: siguranța la incendiu în România este un lux, așa, ca avionul prezidențial din mandatul trecut. Se obține investind foarte mulți bani, răbdare și relații. Firmele private serioase o implementează, ca să poată funcționa; statul o mimează ca să poată dormi liniștit. Este atît de greu să obții o autorizație de securitate la incendiu chiar și atunci cînd ai un buget foarte generos, pricepere, management performant, proiectanți specializați, verificatori, experți și antreprenori responsabili, încît este virtual imposibil să o obții fără nimic din toate acestea.
„Așa ceva nu se va mai repeta în România”, s-a spus acum zece ani, chiar după Colectiv. Iar astăzi, un bloc sare în aer ca lovit de rachetă, în plin București, și nu este nimeni vinovat. Statul, mai ales el, nu are nici o responsabilitate. Se va găsi un acar, pînă la urmă, care va fi singurul vinovat pentru victime și deflagrație, iar astăzi, 30 octombrie, ca în fiecare an, autoritățile vor depune coroane și se vor reculege pline de pioșenie.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
