Formele rîsului

Rîsul e un fenomen pe cît de familiar, pe atît de puțin observat și descris în detaliu în viața cotidiană. În funcție de situație și de persoană, rîsul ia forme foarte diferite prin intensitate, prin particularitățile sale sonore, prin atitudinile și intențiile care îi sînt asociate. Pentru descrierea tipurilor și a nuanțelor sale, o limbă nu dispune neapărat de cuvinte separate, ci în special de combinații mai mult sau mai puțin stabile, mai mult sau mai puțin specifice. În limba română, verbul a rîde e lexemul prototipic (mai ales dacă nu luăm în discuție și fenomenul înrudit, reprezentat de a zîmbi și a surîde). O variantă a rîsului e indicată de verbul a chicoti; dicționarele au ezitat între a pune în prim-plan fie caracterul său reținut, încercarea de mascare, fie izbucnirea sonoră. În ediția din 1998 a Dicționarului explicativ (DEX), verbul a chicoti este definit ca „a rîde pe ascuns sau cu izbucniri (înfundate)”, dar în DEX 2009 ceva se schimbă: „a rîde pe ascuns sau cu izbucniri (zgomotoase)”. În recunoașterea și definirea rîsului liber și intens se folosește verbul a hohoti; și acesta poate produce totuși o confuzie, așa că este adesea însoțit de complinirea de rîs (care îl opune hohotitului de plîns). Una dintre onomatopeele care imită rîsul (hă-hă) stă, în limbajul popular, la baza unui verb derivat, cu valoare depreciativă: a hăhăi. Acesta nu este cuprins în DEX, dar are atestări, unele mai vechi, cele mai multe din ultimele decenii: „hăhăie șiret” (Tribuna, 13.08.1908); „se repezea la gard și-l hîțîna în timp ce hăhăia pînă cădea cu el cu tot” (Convorbiri literare, 1.12.1980); „glume proaste la care hăhăia singur” (Graiul Sălajului, 21.04.2015); „hăhăiam și eu” (Observator cultural, 16.07.2009). Tot depreciativ este popularul a se hlizi („a rîde mult, prostește, fără rost”, DEX), pe care îl găsim și la Creangă („Chirică, cum îi treaba băieților, se acățăra pe cele garduri și se hlizea cu ceilalți băieți”, Povestea lui Stan Pățitul) și care e încă destul de folosit și astăzi.

Dacă în locul unor verbe anume folosim circumstanțiale de mod pentru a descrie rîsul, acesta poate fi înfundat sau, dimpotrivă, în (sau cu) hohote, dar și cu chicote (sau chicoteli), cu icnete (sau icnituri), cu sughițuri. Rîsul intens este cel cu gura pînă la urechi, cu poftă, din toată inima și mai ales cu lacrimi. Intensitatea este însă transmisă mai ales prin construcțiile expresive, tipice pentru limbajul popular, cu propoziție consecutivă. Unele folosesc hiperbola autodistrugerii – rîde de se prăpădește, de se sparge, de se strică etc.: „auditorul rîde de se strîmbă” (Gazeta Transilvaniei, 6.12.1884), „demonul pizmei râde de se rupe” (Gazeta Transilvaniei, 13.091884), „adeseori rîde de se topește” (Evenimentul, 30.11.95); „spiriduşul râde de se strică” (Dimineața copiilor, 25.11.1936). Alte consecutive hiperbolizează efectul asupra spațiului („prietena ta de azi râde de se cutremură casa”, Universul, 15.08.1931) sau pur și simplu notează gestul de autosusținere, cu diferite variate regionale: „Publicul rîde de se ține de foale” (Telegraful Român, 4.08.83); „va rîde de se va ține de pîntece” (Dimineața, 7.03.1906); „tot omul așezat [...] râde de se ține de burtă și trece pe aci încolo” (Unirea poporului, 16.11,1930). Multe dintre aceste construcții permit inversarea ordinii, în construcții care pun pe primul loc efectul: se strică de rîs, moare de rîs, se zguduie casa de rîs, se tăvălește de rîs etc.

Ipostaza neconvingătoare a rîsului forțat e construită tot prin adverbe (rîde strîmb, mînzește), parțial și de verbul a rînji, tot cu semnificație negativă; acesta, corespondent antipatic al zîmbetului, are și sensul „a rîde silit, forțat, fără veselie” (DEX). În fine, rîsul poate fi privit cu dispreț, într-o serie întreagă de comparații depreciative: a rîde ca prostul, ca proasta-n tîrg, ca broasca la inundaţie etc.

Cîmpul lexical al rîsului nu e foarte bogat, dar frazeologia îi compensează parțial lipsurile. Un exercițiu de creativitate interesant ne propune să descriem cu cît mai multe detalii felul în care rîde o persoană anume. E un exercițiu neașteptat de dificil.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).