În 2024, colecția „Biblioteca medievală“ (Polirom) a oferit cititorilor ei pasionați și – de ce nu? – unui public mai larg ediția critică, însoțită de traducere și note, a două texte dedicate artelor liberale de către faimosul intelectual carolingian Alcuin din York: Discuție despre adevărata filosofie și Gramatica. Este vorba nu numai despre prima traducere integrală în limba română a acestor lucrări și despre cea dintîi versiune într-o limbă modernă a Gramaticii, ci, mai ales, despre reconstituirea originalului latin pe baza tuturor manuscriselor cunoscute: un veritabil eveniment pentru lumea medieviștilor, datorat doamnei Isabela Grigoraș, excelent filolog clasic, care a dedicat ani buni studierii lui Alcuin și pregătirii ediției acestor texte fundamentale pentru renașterea carolingiană și pentru efectele ei civilizaționale. Întrucît sîntem în fața unei ediții critice, rod al unei munci filologico-istorice de vîrf, e cu atît mai demnă de prețuire o asemenea apariție editorială în cultura noastră, neobișnuită îndeajuns cu prestigiul unor astfel de împliniri.
Ambele texte sînt dialoguri didactice: Discuția despre adevărata filosofie se inspiră preponderent din Boethius, a cărui Consolatio Philosophiae beneficiază deja de un loc de cinste în „Biblioteca medievală“, și își propune o pledoarie pentru cele șapte arte liberale ca itinerariu spre cunoașterea pe care doar Revelația o oferă; iar cel de-al doilea text, care ocupă cea mai mare parte a volumului, e o convorbire, de multe ori ludică, între doi elevi, un franc și un saxon, supravegheați de magistrul lor, despre regulile de bază ale limbii latine. Gramatica are, așadar, în alcătuirea ediției, o pondere pe care un cititor grăbit și neinteresat de filologie ar socoti-o ca fiind excesivă sau, în orice caz, obsoletă. Și e adevărat că numeroase detalii despre sunet, silabe sau despre cele opt părți de vorbire țin de o atenție oarecum specializată, deși nu sînt deloc greu de urmărit. Însă dincolo de morfologie, de conținutul regulilor și de caracterul didactic al textelor stau forma de educație și, mai cu seamă, sensul ei, pe care acestea reușesc să le transmită. Spre deosebire de sursele antice pe care le prelucrează, dialogurile lui Alcuin aduc în prim-plan metoda însăși de învățare și arată cum, chiar și în spațiul unei materii inevitabil austere, e loc pentru spiritul ludic. Rolul atribuit magistrului apare în toată anvergura sa: de la moderator al unui dialog între elevii care se întreabă și răspund între ei la călăuză înțeleaptă spre adevărata cunoaștere, făcînd buna și folositoarea distincție între instrumente și obiect sau între itinerariu și țintă. Jocul paideic nu este nicidecum o invenție medievală; el este reconfirmat, în toată ambiguitatea sa de antrenament liber-impus, în Antichitatea tîrzie și redescoperit, iată, de principalul autor al renașterii culturale dorite de Carol cel Mare.
Alcuin din York a fost cu adevărat interlocutorul intelectual al împăratului (mărturie fiind și corespondența lor) și responsabilul, recunoscut în întregul Occident, al programului cultural carolingian, care pornea de la buna cunoaștere și practicare a limbii latine. Clerul era, firește, destinatarul principal, însă deloc exclusiv. Documente oficiale ale lui Carol cel Mare, traduse în anexa volumului de față, sînt foarte grăitoare: cu o nobilă grijă paternă, el îndemna episcopiile și mănăstirile ca „pe lîngă respectarea regulii monahale și viețuirea potrivită sfintei credințe, să fie datoare să-și dea silința să-i instruiască și în practicarea literelor pe cei care, dacă dă Domnul, pot să învețe, potrivit capacității fiecăruia, astfel încît, așa cum respectarea regulii pune în ordine și împodobește un fel de viață cinstit, la fel și statornicia în a instrui și a învăța pune în ordine și împodobește fraza, astfel încît cei care doresc să-I fie plăcuți lui Dumnezeu printr-o viețuire dreaptă să nu neglijeze a-I fi pe plac și printr-o vorbire corectă” (p. 289). Fără gramatică nu putea fi înțeles și transmis textul Scripturii. Răspîndirea creștinismului depindea, așadar, de filologie, după cum unitatea proiectului politic al imperiului nu era gîndită distinct de orizontul credinței. Martori delicați ai acestor procese istorice de amploare, dialogurile lui Alcuin ne reamintesc și astăzi rostul educației.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor, vol. I : 125-1486 (Editura Spandugino – Zeta Books, 2025)
.jpg)
