Teologii de toate confesiunile n-au reușit să se pună de acord cu privire la o întrebare-cheie: mîntuirea e individuală, sau colectivă? Nu e cumva de ambele feluri? Întrucît Mîntuitorul Hristos e o Persoană (a Sfintei Treimi) și s-a adresat tuturor oamenilor, ridicînd nu doar păcatul lui Israel, ci pe acela al lumii întregi, avem argumente solide pentru a spune că mîntuirea e un act sinergic cu doi termeni: fiecare suflet în dialogul intim cu Dumnezeu, sub pavăza harului divin și a dreptei mărturisiri (ecleziale).
Desigur că apare și subiectul biblic al „neamurilor”, mai ales în Apocalipsa Sf. Ioan Teologul, text prin definiție obscur, inclus în canonul neo-testamentar după multe ezitări. Ca actori ai istoriei, neamurile sînt prezente la Judecata de Apoi. Neamurile nu au un „suflet” comunitar decît printr-o licență metaforică, dar au o responsabilitate față de restul omenirii și dinaintea supremului ei judecător.
Și eu cred că neamurile nu sînt inocente, așa cum n-ar trebui să fie iresponsabile. Pe de o parte, ele sînt suma indivizilor componenți. Pe de alta, opțiunile lor cruciale au datoria de a se supune legii morale, începînd cu regula de aur reiterată de Învățătorul dumnezeiesc: iubirea de aproapele se măsoară și prin capacitatea de a nu-i „face” altuia decît ceea ce tu însuți te-ai aștepta să primești din partea lui.
Dacă un neam căzut în nebunia ideologică a totalitarismului se socotește in corpore nevinovat, înseamnă că majoritatea membrilor săi au abolit cel puțin Decalogul. Nu poți credita crima doar pentru că ai ales o elită criminală, pe umerii căreia poți amplasa ulterior toată vinovăția. În cazul vest-europenilor căzuți în plasa dictaturilor naziste și fasciste, culpa generică s-a resorbit treptat pe cale judiciară și pedagogică, dar și prin legi care interzic propaganda totalitară. În cazul est-europenilor scăpați în 1990 din lagărul socialist, purgația comunitară a fost difuză, lentă, diferită ca substanță, dar finalmente eficientă, căci avansul democrației de tip liberal și cultura drepturilor omului au permis o anumită purificare memorială și condamnarea etică a dezastrului abia depășit.
Rușii – poporul slav ortodox care a funcționat ca matrice a comunismului mondial – n-au trecut prin același proces. S-au zărit niște tentative de lustrație imediat după colapsul URSS, în 1991, cînd arhivele KGB și ale PCUS au devenit parțial accesibile. Fosta elită bolșevică a dat naștere unei aripi liberale animate de nostalgia unui țarism idealizat și de apetitul occidentalizării, însă ea n-a avut prea multe zile, fiind marginalizată treptat, de îndată ce Vladimir Putin a preluat puterea de la etilicul său predecesor, Boris Elțîn. Așa cum au digerat pe nemestecate marxism-leninismul, rușii postcomuniști au înghițit și doctrina panslavismului imperial revizionist și anti-occidental promovată de tandemul Putin – Kiril Gundaev. Firava elită alternativă s-a exilat sau a fost amuțită.
Crimele armatei ruse invadatoare a Ucrainei nu sînt percepute ca atare de către națiunea rusă, care pare anesteziată și adîncită în nihilism. Deși se victimizează cu talent, rușii s-au instalat în toxica „sobornicitate” a complicității tăcute față de politica genocidară a noului dictator de la Kremlin. Ei preferă ca gestiunea culpei față de crimele de război să rămînă în sarcina altora, însă se înșeală tragic, întrucît atît damnarea, cît și izbăvirea comportă, după cum aminteam, o dimensiune simultan individuală și colectivă, organic legată de realitatea pocăinței. Cum se vor uita la ei înșiși după încheierea războiului din Ucraina?
