Erfan Soltani era (este?) un tînăr între alţii din zona Teheran. La data cînd scriu (23.01.2026), nu se ştie dacă s-a renunţat la execuţia lui, dacă a fost ucis în închisoare sau e încă în viaţă. Alături de mulţimi de oameni, el a ieşit în stradă ca să protesteze faţă de mizeria, economică, socială, culturală, la care iranienii sînt supuşi de dictatura ayatollah-ilor. Primul programat pentru spînzurare de aparatul represiv, el a devenit personajul simbol pentru curajul eroic al celor fără de putere. Regimul teocratic, cu cît e mai putred, cu atît e mai desfrînat în folosirea opresiunii, cu atît mai strîns îl asociază pe Dumnezeu ororilor pe care le comite. „Cu voia lui Allah, națiunea iraniană trebuie să frîngă spinarea răzvrătiților așa cum a frînt spinarea răzvrătirii”, a declarat ayatollah-ul Khamenei. În ochii regimului, protestatarii sînt o masă de sclavi rebeli, Dumnezeu e şeful unui lagăr de exterminare. Ce chip oribil a ajuns să i se dea Celui pe care Coranul îl invocă la începutul fiecărei sure: „În numele lui Dumnezeu cel milos, Cel milostiv”. În Iran, ca şi în Rusia, ca în orice dictatură care foloseşte limbajul religios, violenţa e sacralizată, forţa represivă e principala manifestare care i se permite divinului.
Din motive de securitate regională, regimurile musulmane din regiune l-au deconsiliat pe Trump să ajute militar mişcarea de protest (nu că el ar fi fost pregătit să treacă dincolo de vorbele cu care i-a încurajat pe demonstranţi). Lăsînd deoparte considerentele politice, ţările musulmane n-au avut reacţii oficiale faţă de schimonosirea, în Iran, a islamului. Mai degrabă analize critice privind islamismul extremist s-au făcut auzite, de-a lungul timpului, în Europa. Musulmani, specialişti ai faptului religios şi voci publice vorbesc aici despre o necesară curăţare a religiei de concepţia unui Dumnezeu instrument de putere mundană, de coerciţie, de impunere a unui comportament obligatoriu.
A concepe divinul ca agent al conformismului religios, a-l lua în posesie ca pe o unealtă pentru înstăpînirea asupra societăţii înseamnă a-l reduce la o simplă categorie socio-culurală. Înseamnă a-i anula transcendenţa. Mai precis, înseamnă a i-o uzurpa, căci sacralitatea Lui e trecută în contul unei instanţe dictatoare, fie ea autoritate religioasă ori regim politic. Teocraţia din Iran şi grupările jihadiste duc această uzurpare pînă la violenţe fără limită, arogîndu-şi – în mod sinistru răsturnat – nelimitarea divinului.
Ideologiile care îl iau pe Dumnezeu în slujba lor nu se rezumă însă astăzi la islamism. Mai pretutindeni ele ocupă prim-planul scenei religioase, de la lumea musulmană la Rusia lui Putin, la regimul Trump şi cel al lui Narendra Modi, pînă la suveraniştii din România. În critica acestui fenomen de uzurpare, o seamă de filozofi religioşi au vorbit despre beneficiul unui „ateism purificator”.
E vorba despre un „ateism” care lucrează dinăuntrul credinţei, datorită asumării ei. Judecînd de pe poziţia credinţei, el se opune concepţiei care aduce divinul prea la îndemîna omului, făcîndu-l să semene cu chipul nostru curent, punîndu-i în seamă limitările, pretenţiile, pulsiunile noastre de putere. O temă centrală a credinţei vii priveşte strădania omului de a înainta în asemănarea cu Dumnezeu. „Ateismul purificator” combate tentaţia de a proceda invers, de a aduce tot mai mult divinul la asemănarea cu condiţia umană comună, orizontală. De multe ori, o credinţă lipsită de luciditate consideră că Dumnezeu e pe de-a-ntregul „de partea noastră”. Asta însemnînd, în cazuri de fanatism, că e împotriva celorlalţi. Dar şi fără fanatism, există adesea tentaţia de a-l privi ca fiind „de partea noastră”, adică inclus în categorii apropiate, familiare, ca pe un soi de posesiune de preţ, care ne legitimează interesele, perspectiva mărginită. Ateismul suscitat din interiorul credinţei refuză asemenea simulacre ale lui Dumnezeu. Cu tăişul lui „purificator”, el menţine distanţa mobilizatoare care uneşte divinul şi umanul.
Nikolai Berdiaev e un filozof religios care a tematizat energic, pasionat, în multe din scrierile lui, „ateismul purificator”. Printre cele mai brutale înjosiri ale spiritului se află, pentru Berdiaev, tendinţa – inclusiv tendinţa teologiei – de a concepe divinul preponderent după categoriile sociologice de forţă, dominaţie, autoritate. E generată astfel o concepţie care reduce în mare măsură credinţa la un fenomen social, la simpla relaţie cu instituţiile sacralizate ale religiei. În loc de recunoaşterea divinului însuşi, ajunge să fie sacralizată o instituţie. De aici sacralizarea se întinde uşor la alte instituţii ori colectivităţi (statul, partidul, mişcări ideologice care se consideră misionate să înnoiască lumea...); e ceea ce Berdiaev numea „sacralizarea trupurilor istorice”, învestirea lor nelegitimă cu o prestanţă care nu aparţine acestei lumi. „Marele Inchizitor” al lui Dostoievski se substituie lui Iisus, încercînd să desfiinţeze dialogul între libertatea lui Dumnezeu şi libertatea omului. El îşi arogă dreptul de a administra lumea în schimbul unei necondiţionate supuneri. Iar acest „Mare Inchizitor”, spunea Berdiaev, „este un principiu universal care îmbracă cele mai diverse forme, aparent total opuse – religia autoritară în genere, comunismul şi statul totalitar”.
Expresia „ateism purificator” poate nedumeri sau deranja pe cei obişnuiţi cu un limbaj religios standard. Dar în orice religie autentică există, în diferite forme, echivalente ale „ateismului purificator”. În domeniul experienţei spirituale se vorbeşte, de pildă, despre faptul că drumul spiritual nu are capăt, că trebuie să fii un perpetuu călător, care nu se lasă prins de nici o instalare şi nu îl instalează pe Dumnezeu într-un concept ori o staţiune limitativă. În doctrinele teologice se vorbeşte de faptul că nici o noţiune despre Dumnezeu nu îi este integral adecvată, că el se află dincolo de orice nume, de limbaj, de categorii mentale. În măsura în care acestea rămîn deschise, vectoriale, ele pot orienta drumul călătorului, îi pot susţine înaintarea. Dar dacă ele pretind să îl „definească” pe Dumnezeu, atunci îi contrazic acestuia statura şi îl opresc în loc pe călător.
Ceea ce se numeşte „ateism purificator” e luciditate a credinţei. E atitudine critică a credinţei faţă de concepţii religioase convenţionale sau, mai grav, faţă de ideologii care îşi subsumează prestigiul religiei. Părintele André Scrima a ţinut cu ani în urmă un curs universitar despre Funcţia critică a credinţei (editat de Humanitas, 2011). Acolo spunea: „Insurecţiile spiritului şi ale dorinţei spirituale se îndreaptă împotriva falsei poziţii a unei instanţe religioase care s-a mundanizat, adoptînd formele şi modurile de a fi proprii acestei lumi, şi care, în numele Împărăţiei celeilalte, pretinde să se sustragă judecăţii lumii de aici, căreia nimeni nu îi scapă în interiorul istoriei”.
Util în orice spaţiu religios, „ateismul purificator” e acut necesar în cazul unor dictaturi precum teocraţia din Iran sau ortodoxia invadatoare a regimului Putin.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: Erfan Soltani
.jpg)
