Deunăzi m-am întîlnit pe scara blocului cu un livrator pe al cărui ghiozdan era scris cu marker negru, foarte vizibil pe fundalul galben, „Sînt român”. Primul gînd a fost să mă întreb de ce l-a apucat patriotismul. Al doilea gînd a fost să realizez că, cel mai probabil, e un mecanism de apărare. Din ce în ce mai des sînt semnalate în presă sau pe rețelele de socializare incidente în care sînt agresați verbal sau chiar fizic muncitorii străini, cel mai adesea livratorii, cei mai vizibili și în trafic, și în peisajul citadin. Șanse sînt să fi fost martori personal la un asemenea incident. Desigur, România nu este unică. Multe țări europene, ca să nu mai vorbim de America lui Donald Trump, iau măsuri împotriva imigranților și numărul incidentelor care îi vizează este peste tot în creștere. Totuși, trebuie spus că, în context european, este vorba mai ales de cei care au ajuns ilegal în Europa, de multe ori la capătul unei treceri ilegale și extrem de periculoase a Mediteranei. Muncitorii străini din România care sînt agresați au ajuns în mod legal aici și sînt angajați legal de patronii români care, cel mai probabil, nu au găsit conaționali dispuși să facă munca respectivă pe salariul pe care îl dau. Fiind angajați legal, automat și contribuie la sistemul de asigurări sociale, de care beneficiază inclusiv cei care îi agresează. Așadar, sînt aduși aici în mod legal și contribuie la avuția statului.
Mai mult, România este una din țările care decenii au furnizat mînă de lucru ieftină în Uniunea Europeană și nu numai. Conform datelor Eurostat, România are cea mai mare diaspora din Uniunea Europeană, cu peste trei milioane de cetățeni români înregistrați legal în alte state. De aici, primul paradox, magistral ilustrat de R.M.N., filmul lui Cristian Mungiu din 2022. Primele scene din film ni-l prezintă pe protagonist, un migrant economic plecat din satul lui din Transilvania la muncă în Germania, cum îi dă un cap în gură managerului neamț după ce îl făcuse „țigan leneș”. Asta nu înseamnă că, odată reîntors în Transilvania, omul este dispus să ia apărarea muncitorilor srilankezi angajați la brutăria din localitate. Filmul se bazează pe un caz real, de la Ditrău (județul Harghita) din 2020, cînd localnici s-au revoltat împotriva aducerii de muncitori străini. Mai mult, au avut nerușinarea să ceară un boicot al produselor fabricate în acea brutărie, pe motiv că pîinea fusese atinsă de mîinile „murdare”, adică negre ale srilankezilor. Preotul romano-catolic din Ditrău, localitate unde secuii sînt majoritari, nu a fost mai breaz și nu le-a luat apărarea celor doi muncitori, cu toate că unul dintre ei era chiar romano-catolic. Ce dacă la Roma papa Francisc predica dragostea față de migranți? În teritoriu, pentru mulți clerici, etnia e mai presus de creștinism.
Aceeași disonanță o vedem și la etnicii români ortodocși din România. Majoritatea celor care îi înjură, scuipă sau îi trimit acasă pe migranți, dacă îi întrebi, se declară creștini. Dacă ne luăm după rezultatele ultimului recensămînt, țară mai creștină ca asta mai rar găsești. Mai mult, lumea se închină cînd trece pe lîngă biserici, icoanele sînt peste tot, iar politicienii nu știu cum să mai facă paradă de creștinism știind că astfel atrag voturi. Nu mai spun de anumite figuri mesianice, al căror întreg brand politic este un rasism cras îmbrăcat în aforisme pseudo-creștine. Cum se explică acest solipsism colectiv? Să ne întoarcem, iar, la Orwell.
În 1984, romanul distopic publicat în 1949, Orwell formulează conceptul de „dublugîndire” (doublethink), proces căruia în „vechea limbă”, vorbită în Oceania înainte de regimul Big Brother, i se spunea „controlul realității”, dar în „neolimbă” (Newspeak) i se spune „dublugîndire”. Dacă în Oceania dublugîndirea este produsul unui regim totalitar, în societatea românească contemporană dublugîndirea este voluntară, un artificiu psihologic care permite oamenilor să trăiască fără prea mare disconfort moral cu două noțiuni care se bat cap în cap: xenofobia și creștinismul. Iată cum definea Orwell dublugîndirea: „Să știi și să nu știi, să te crezi absolut sincer în timp ce spui minciuni atent construite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, știind că ele se contrazic și crezînd în amîndouă, să te folosești de logică împotriva logicii, să respingi moralitatea în timp ce ți-o revendici” (George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, traducere de Dana Crăciun, Polirom, 2019, p. 38). Și iată ce ne spune Iisus Hristos despre aproapele, de exemplu în Evanghelia după Matei (22, 37-40): „Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este mare și întîia poruncă. Iar a doua, asemeni acesteia. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. De aceste două porunci atîrnă toată legea și toți profeții”. Drept este că singura definiție a aproapelui de aici și din alte părți ale Noului Testament est ipso facto: Aproapele e cel de lîngă noi, cel care ne este aproape, vecinul, indiferent de culoare sau de etnie. La Rusalii, Sfîntul Duh s-a revelat nu doar unei etnii, ci tuturor celor prezenți la Ierusalim: „Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lîngă Cirene, și romani aflați în trecere, iudei și prozeliți, cretani și arabi” (Faptele Apostolilor 2, 9-11). Așadar, dacă ești creștin, așa cum, pretinde deputatul AUR Dan Tănasă, doar printr-un giumbușluc orwellian poți să spui despre muncitorii străini astfel de lucruri: „Refuzați comanda dacă nu e livrată de un român. Nu mai încurajați importul de muncitori necalificați din Asia și Africa. Treziți-vă”. Sau că nu vrea să vadă România „scufundîndu-se sub valul islamist” așa cum face (bietul) Occident. Nu mai spun că s-au găsit unii care să și treacă la fapte și au bătut oameni care nu făceau altceva decît să livreze mîncare.
În concluzie: ori deputatul AUR și mulți alții care gîndesc și acționează ca el nu sînt creștini, ori sînt deliberat orwellieni, ori au nevoie de un R.M.N. la cap să explice neurologic astfel de paradoxuri.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Foto: R.M.N.
