În lumea antică, deci și în cea a Noului Testament, bolile psihice erau privite cu o teamă care combina atracția și repulsia. Psihopatologiile împărtășeau regimul sacrului, instalînd observatorii lor în teritoriul faimosului mysterium tremendum et fascinans. Boala psihică aparținea sferei „numinosului”, dacă e să reluăm vocabularul consacrat de Rudolf Otto. Era ambiguă, căci avea tangențe simultane cu dimensiunea demonică și cu starea de extaz. Un duh – în principiu rău, dar cu atît mai puternic – intra în „pacient” și îl scotea din fire, inducîndu-i (fie și sub simptomele epilepsiei) o stare convulsivă înrudită formal cu primirea unei revelații. Șamanii și exorciștii, terapeuții și taumaturgii erau pe cît se pare foarte ocupați, acționînd cumva homeopatic. Ei înșiși intrau într-o stare extatică, pentru a putea scoate demonul din cel cotropit. Asemenea tehnici arhaice ale extazului cu funcție exorcizantă n-au dispărut nici astăzi, persistînd în ritualuri magico-religioase animiste, în anumite biserici penticostale, în activitatea „oficială” a exorciștilor catolici (cu certificat) sau în imaginarul filmelor horror.
Misterul și groaza rămîn îngemănate de fiecare dată cînd psihismul uman își contemplă abisul, iar întrebarea de ce lasă Dumnezeu duhurile rele să-și bată joc de oamenii incapabili să le reziste ține deopotrivă de mistică și teodicee, fără să-și afle un răspuns definitiv. Pentru creștini, rămîne oricum valabilă reprezentarea sufletului ca arenă unde – precum în nocturna luptă a lui Iacob cu îngerul – se confruntă neîncetat divinul și demonicul. Singură povestea biblică a lui Iov ne consolează cu ideea că, de fapt, Dumnezeu îi îngăduie diavolului să-i tenteze pe oameni, spre lămurirea credinței lor prin experiențe-limită, din care cei cu adevărat rezistenți ies biruitori. Harul copleșește ispita, dacă libertatea constitutivă omului nu-l împinge pe acesta spre un iremediabil pact faustic. Să nu omitem nici faptul că abordarea fenomenologică a faptului religios, pe linia Otto – Eliade – Joachim Wach, a fost criticată ulterior pentru un anume logocentrism creștin, inaplicabil universal. Personal, chiar dacă risc să par desuet, consider că există tipare universale ale experienței sacrului și că avem doar datoria de a nu le reduce la terminologia conceptuală iudeo-creștină.
Astăzi, psihopatologiile sînt percepute fie prin lentilele lui Michel Foucault (psihiatria ca armă politică), fie prin grila emancipată a școlii antipsihiatrice americane, care a criticat just excesele dintre 1850-1960 din azilurile de „nebuni”, refuzînd excesul de instituționalizare, tratamentele carcerale, violențele terapeutice (electroșocuri, lobotomie etc.) și socotind că toți avem o formă sau alta de „alienare”, pe care abordarea psihofarmacologică și psihoterapia prin dialog, muzică, reintegrare socială etc. au toate șansele să o rezolve cu blîndețe, astfel încît agonia pacienților să nu mai fie amplificată prin ostracizare. „Democratizarea nebuniei” a produs profit pentru Big Pharma și o sensibilitate exacerbată, vizibilă în aparenta inadaptare la povara existenței în rîndul generațiilor „cu litere”, pe care diverse neo-conservatorisme hard, cu potențial la limită fascist, le ridiculizează, sporind vacarmul și opacitatea discuțiilor publice.
Vedem aceste coliziuni și în relația BOR cu societatea nouă, urbană, cosmopolită și mimetic anticlericală. De pildă, în reacțiiile din social media la postările unui preot din Republica Moldova, care spune că depresia e cauzată de mîndrie și egoism, sau într-un comunicat inabil al agenției de presă „Basilica”. Ar fi preferabil ca preoții ortodocși să-și continue lucrarea duhovnicească, prin taina spovedaniei și sfătuirea în stil patristico-paterical a credincioșilor care doresc să o asume, fără să nege nevoia altora (sau chiar a propriilor păstoriți) de a recurge în paralel la psihoterapeuți și consiliere psihologică. Sînt două acțiuni complementare, care trebuie armonizate filantropic, fără a se război într-o competiție obtuză și smintitoare. Iisus Hristos rămîne „doctorul sufletelor și al trupurilor”, tot așa cum cei mai empatici și eficienți medici sînt cei care nu se cred deasupra lui Dumnezeu, însă această reconciliere între duhovnicie și psihoterapie cere firește răbdare și bunăvoință mutuală, cu inima deschisă spre suferința de care nimeni nu e ferit.
